„Împreună ne simţeam geniale”

Ce anume credeţi că a generat această apropiere, prietenie?

Nora Iuga: Între noi a fost o prietenie specială. De obicei, prietenia dintre femei – şi ştiu asta de multă vreme – apare atunci când există la mijloc un bărbat, însă nu un bărbat pe care l-ar iubi amândouă… Femeile, când sunt îndrăgostite, simt nevoia să-şi repete tot timpul întâmplările fericite sau nefericite pe care le-au trăit cu bărbatul respectiv, şi ca să şi-l amintească au nevoie de o prietenă. Din cauza asta, prieteniile dintre femei nu durează foarte mult. Prietena devine un dublu al iubitului, pentru că retrăieşti, prin povestire, prin confesiune, însăşi povestea propriu-zisă de dragoste. Cu Adela au fost şi momente în care am vorbit despre iubiţii noştri. Însă prietenia noastră a durat ani şi ani pentru că noi am vorbit foarte mult despre alte lucruri, care nu ţineau de dragoste. Noi ajungeam într-un fel de transă discutând pe teme înalte, culturale, ajungeam să dezvoltăm cumva teorii filozofice. De foarte multe ori cu Adela am avut senzaţia că sunt genială. Şi cred că şi ea a avut această senzaţie la rândul ei… Şi d-asta relaţia noastră a durat, dincolo de relaţiile „colaterale”, foarte mult…

Adela, care a fost impactul pe care l-a avut poezia Norei asupra ta?

Adela Greceanu: Când am fost prima dată la cenaclul pe care Nora îl ţinea, împreună cu Constantin Abăluţă şi Octavian Soviany, la Uniunea Scriitorilor, atunci ea a citit nişte poeme – eu, până atunci, nu citisem nimic de Nora Iuga. M-au înnebunit poemele ei, mi s-au părut extraordinare, m-au inspirat enorm de mult, pur şi simplu m-am dus acasă şi am început să scriu. Poemele Norei m-au făcut să vreau să scriu. Poezia ei m-a încurajat să merg spre mine, spre propriile mele căutări. Deşi eu căutam altceva în poezie decât căuta ea, felul în care ea căuta m-a făcut să vreau să caut. Inspiraţia e un cuvânt cheie pentru relaţia noastră. Pentru că noi ne-am inspirat una pe alta tot timpul, încontinuu, şi aveam o perioadă în care ne întâlneam foarte des, vorbeam la telefon zilnic, nu doar despre literatură, ci despre orice, ajungeam foarte departe şi ne simţeam… geniale.
N.I.: Da, relaţia noastră a fost pe principiul vaselor comunicante, a semănat cu o osmoză. Cum spunea cineva, îndrăgostirea dintre doi oameni este o inspiraţie în doi. Noi două – deşi nu avem nicio înclinaţie lesbiană – am trăit împreună această inspiraţie, care provine dintr-o atracţie spirituală.

Aţi avut proiecte comune, aţi încercat să scrieţi împreună?

A.G.: Nu, însă a existat în istoria noastră comună o perioadă pe care am numit-o „perioada cvasi”. Nora, atunci, lucra la o carte care mie îmi place foarte mult şi care este probabil cea mai bună carte publicată de ea, Lebăda cu două intrări, o carte cu adevărat experimentală. Eu nu lucram la cea mai bună carte a mea, scriam la Înţelegerea drept în inimă, iar Octavian Soviany scria la Textele de la Monte Negro. Ne întâlneam în diverse locuri şi ne citeam din ceea ce scriam. Nu ne lăudam, făceam analize pe text. Prin „cvasi-literatură” încercam să definim felul în care ne scriam cărţile. Deşi diferite, aveau ceva în comun. Era un amestec de poezie, proză, discurs dramatic, de mici fragmente eseistice şi prin melanjul acesta noi defineam acest „cvasi”. Era o apropiere formală, dar nu stilistică sau tematică.
N.I.: Era o frondă împotriva conceptului clişeizat de literatură, împotriva categoriilor bine delimitate (proză, poezie etc.) – eu simt asta şi acum, din ce în ce mai tare. Nu am făcut un program din asta, însă după ce am observat ce facem, care este numitorul comun, am dat acest nume de „cvasi-literatură” literaturii noastre.
Eu cred că o carte trebuie să cuprindă totul în ea, şi mă refer la genuri literare, la specii şi să curgă dintr-una într-alta. Simt o nevoie de „globalizare” literară.

Povestiţi-mi o zi mai altfel petrecută împreună…

N.I.: Îmi amintesc limpede o zi în care ne aflam la târgul de carte, la TNB, şi vorbeam undeva pe trepte. Tot ceea ce vedeam în jurul nostru se transforma în poezie. Îmi amintesc că am văzut printr-o fereastră o scară, iar pe scară urca un porumbel – pentru mine a fost clar o imagine dintr-un poem. Un şofer de taxi, mai târziu, ne-a salutat de parcă ne-ar fi cunoscut. Aveam senzaţia că purtăm un nimb – şi că întreaga lume vede acest nimb. Apoi, undeva pe la Romană, Adela a probat multe pălării şi mi se părea că era un personaj din-tr-un tablou de Klimt. Nu era o zi reală, totul era din altă parte.
A.G.: Era tot „perioada cvasi”… Mi s-a părut că vara aceea a durat foarte mult. Aveam atunci, cum ar spune Gellu Naum, o „stare de disponibilitate”, care, în momentul în care ne întâlneam, se augmenta, devenea mult mai pregnantă. Nora cred că era declanşatorul. În ea, „zeul” este cu mult mai prezent decât în mine…

Unde simţiţi că vă deosebiţi?

N.I.: Eu sunt sută la sută un spirit revoltat. Nu suport oamenii comme il faut... Din cauza asta plusez, uneori îi irit pe oameni şi chestia asta îmi place. Pentru mine asta e o notă de personalitate. Poate şi Adela este în străfundurile ei un om revoltat, însă ea are mult mai mult bun-simţ decât mine şi poate e şi puţin mai temătoare decât mine. Însă, precum se zice, apele liniştite sapă adânc – aşa şi Adela.  

Dar când aveai vârsta Adelei simţeai că înăuntrul tău există acest om revoltat, exprimai această revoltă.

N.I.: De exprimat, nu. Însă voiam să şochez şi să irit oamenii nu prin vorbe – eram timidă –, însă îi revoltam prin atitudine, prin gesturi şi mai ales prin îmbrăcăminte. În anii ’50 mergeam pe stradă ca o nebună, cu pantofii de balet ai mamei, cu flori în păr, cu pălării, aveam codiţe şi ştrasurile de păr de la mama, mă fardam strident, era îngrozitor, oamenii strigau după mine: „nebuna”… Nu-mi pica bine, însă mă mândream că îi şochez.

Adela, ce ai fi vrut să „preiei” de la Nora şi, dintr-un motiv sau altul, nu s-a putut?
A.G.: De la Nora aş fi putut să iau, dar, din păcate, nu s-a întâmplat, un soi de curaj, curajul de a spune ce gândeşti, de a fi sincer şi de a nu-ţi păsa de ceea ce spun alţii. Mi-aş mai fi putut apropria bucuria ei de a trăi, şi nu ştiu cât s-a răsfrânt asupra mea.
N.I.: Cel mai mult mă îngrijorează la tineri că nu reuşesc să comunice cu bucuria. Este ceva care le e propriu. De ce să negi bucuria?

BIO
ADELA GRECEANU
n. 1975, este licenţiată în jurnalism şi, din 1998, lucrează la Radio România Cultural. A debutat editorial în 1997, cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult... (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu, Marele Premiu „Cristian Popescu”, Bucureşti, Premiul Frontiera Poesis, Satu-Mare). A mai publicat Domnişoara Cvasi (2001), Înţelegerea drept în inimă (2004), Mireasa cu şosete roşii (2008).

NORA IUGA
n. 1931. A publicat şaisprezece volume de poezie, debutând cu Vina nu e a mea (1968), urmat de Captivitatea cercului, (1970) şi Scrisori neexpediate (1978). Cele mai recente sunt Autobuzul cu cocoşaţi, (2001; 2010), Fetiţa cu o mie de riduri (2005), Petrecere la Mont-rouge (2012). Şase volume de proză, incluzând Săpunul lui Leopold Bloom (1993, 2007), Sexagenara şi tânărul (2000, 2004, 2012), Hai să furăm pepeni (2009) şi Berlinul meu e un monolog (2010).
A obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie (volumul Opinii despre durere, 1980), roman (Săpunul lui Leopold Bloom, 1994 şi Sexagenara şi tânărul, 2000) şi traducere (Günter Grass – Toba de tinichea, 1998). Numeroase alte premii acordate de publicaţii şi instituţii din România şi Germania.

Galerie foto:

• 
• 
• 
•