Imigranții - Ioana Baetica Morpurgo, Polirom
377 pag., 29,95 lei
Imigranții - Ioana Baetica Morpurgo
Cel de-al doilea roman al prozatoarei Ioana Baetica Morpurgo, Imigranţii (Polirom, 2011), anunţă din titlu o tematică aproape absentă din literatura română contemporană. Tema imigrării a fost abordată la noi mai mult în artă şi mai puţin în literatură, film sau teatru.
Romanul prezintă la pachet povestea a cinci personaje, într-o Londră actuală ca de carte poştală. Răzvan este gay şi îşi face doctoratul pe tema centrelor de tortură a presupuşilor terorişti islamici din Estul Europei. În paralel, încearcăsă-şi clarifice dilemele erotice faţă de Ravi, iubitul său de origine indiană. Maria este o pictoriţă glamour căsătorită cu Dorian, un dealer de artă de succes. Ţine jurnalul pe care tocmai îl citim.
Traian lucrează la stock exchange-ul londonez, unde câştigă o căruţă de bani şi trece printr-o perioadă de convalescenţă post-divorţ de o carieristă româncă. Sabina îngrijeşte de ultimele zile din viaţa unui bătrân, se cuplează cu fiul acestuia, proaspăt revenit de la pârnaie, primeşte, ea, nu el, drept moştenire întreaga avere a bătrânului. În fine, Gruia, un pripăşit de etnie romă, care încearcă să-şi facă un rost pe străzile din Londra, se întâlneşte periodic cu povestitorul capitolului, care-i spune povestea. Suspans, aventură, sex, emoţie, cinism, pe scurt, cam toată gama care umple zilele tânărului standard mediu actual. Scriitura curge bine, cu vădite calităţi stilistice, uneori bine măiestrite, deşi inegal, însă scindate de alte momente de construcţie estetică. Spre exemplu, jurnalul pictoriţei Maria este mai degrabă un jurnal de literat, decât unul de artist vizual.
O lectură-două din Frida Kahlo sau Emmy Hennings ar mai fi temperat efuziunile. În fine, cât priveşte partea tematică, dimensiunea ideologică a romanului, experienţa imigrantului seamănă, de fapt, cu aceea a expatului, personajele suferă de prea mult hedonism şi mai puţin din cauza vizei, a permisului de şedere temporară sau a celui de muncă. Tocmai din acest motiv, cea mai autentică, sinceră şi necesară pare povestea lui Gruia, pe care îmi vine să-l cred pe cuvânt şi, la un moment dat, chiar să mă şi identific cu el. Celelalte poveşti se încolonează cuminte în rândul clişeelor neoliberale de tipul: dihotomia Vest–Est, tranziţie economică ş.cl. Or zarul dezrădăcinării se joacă în altă parte.