Florin Iaru vorbeşte despre ultimul său volum: "Fraier de Bucureşti"

Pe de o parte, se poartă amintirile scriitorilor despre prima junețe (Editura Art are chiar o colecție numită „Prima dată”), pe de alta, nu ne plictisim niciodată de poveștile cu și despre București. Interviu de Ema Stere

Cartea adună poveștile tale și ale prietenilor tăi: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Stelian Tănase... De ce scrie pe copertă că sunt „povești de București”?

Pentru că aici am trăit. Spun de vreo douăzeci de ani că patria mea e Bucureștiul. 
Sunt poveștile boemei bucureștene de dinainte și de după 1989...Mi-e greu să spun că e boemă. Adevărata boemă bucureșteană a fost în jurul scriitorilor damnați sau oniriști, în anii 1960. În anii 70-80 boema a început să moară, pentru că boema îți cerea niște resurse financiare pe care să le poți întinde pe câteva săptămâni. Fiindcă boema este un stil de viață și, în primul rând, presupune să nu muncești. Boemul nu muncește în sensul clasic al cuvântului, nu are un serviciu. El muncește altceva: scrie poezii, compune muzică, pictează, atunci când îi vine. Dar noi toți munceam de rupeam. Am fost inclusiv magaziner, la Cartea Romaneasca.Deci nu era chiar boemă. În general, e o viață de om tânăr, fără griji.

Fără griji? Am citit în carte – și nu m-aș fi așteptat – că, în anii 80, floarea literaturii române stătea la coadă la pui, la lapte...Floarea literaturii?

Pe vremea aia nu eram nici măcar bobocei literari. Eram niște tipi ciudați, care încercam să facă un soi de literatură, n-aveam niciun fel de intrare nicăieri, nici vorbă de publicat, în general eram priviți rău și de profesorii noștri de la facultate. Deci eram niște oameni ca toți oamenii, profesori, muncind prin diverse locuri...

Poveștile sunt adevărate?

Da, sunt adevărate. Sigur că nu sunt toate ale mele. Dar cele mai multe mă privesc, într-un fel sau altul, și acolo unde nu erau ale mele deloc i-am lăsat ca povestitori pe autorii lor, pe Mircea Nedelciu, pe Dan Goanță...În rest, poveștile sunt ale mele. Pe unele le-am exagerat puțin. Nu i-am zis niciodată Luminiței că o iubesc „de un catralion infinit de infinite de ori”, dar mi-a sunat bine și e foarte ciudat, cum cuvintele fac uneori suportabilă o realitate insuportabilă, așa cum, în gura altora, cuvintele fac insuportabilă o realitate normală.

Ai o poveste preferată?

Da. E „Masaryk, fostă Fucik”. Mă întorceam cu colegii de la ziarul Cotidianul și pe strada fostă Fucik, actuala Masaryk găsim un tip cu ochelari, cu mustață pe oală, îmbrăcat într-un soi de haină militară, peste care doarme o fetișcană. La prima aparență sunt doi morți. Ei, nu erau morți, erau beți pulbere.

De ce „fraier de București”?

„Fraierul de București” sunt eu, evident. Dacă te-ai uitat cu atenție, eu nu câștig nimic la sfârșitul cărții. Tot ce primesc pierd de la un cap la altul. Eu sunt fraierul, cel care nu depune armele dar pierde tot ce are în războiul ăsta care e existența de zi cu zi. Poate că eu nu știu să mă adaptez. Și poate că ăsta este, în general, portretul robot al bucureșteanului adevărat. Fiindcă bucureștenii sunt leneși, vorbăreți, lasă-mă să te las, și au un soi de amor ghebos pentru partea frumoasă a orașului, pe care nu o pot salva în niciun fel. Sunt niște fraieri, în general.

Aldous Huxley spunea: „Întâmplările sunt pe măsura celor care le trăiesc.”

Eu, ca să-l contrazic pe Huxley, zic așa: cuvintele care fac amintirile sunt pe măsura celor care le povestesc.