Filip şi Matei Florian, autoficțiune la dublu

Este tărâmul Băiuțeilor, al foștilor copii crescuți cu cheia de gât și cu miracole la purtător.

Ați scris cartea pe rând, ca pe un schimb de mesaje. De ce nu ați făcut modificări pe parcurs, când amintirile se dovedeau incorecte?

Filip Florian: Asta a fost convenția, singura regulă minimală și păstrată cu sfințenie de la primul la ultimul cuvânt: fiecare să scrie ce are el de scris, niciunul nu se bagă în niciun fel în textul celuilalt, dar poate, în capitolele lui, să aibă obiecții, comentarii – de aici și senzația de dialog direct între capitole. Pe de altă parte, e și un cusur. În literatura universală, cărțile cu doi autori – în afara celor de Ilf și Petrov – nu au succes foarte mare. Prin urmare, editorii sunt extrem de precauți. Îmi amintesc clar cum a fost la Polirom: când au auzit de doi autori, parcă au auzit de ciumă, dar, după ce au citit-o, s-au calmat și au fost foarte încântați.

După șase ani de la prima ediție, ați schimba ceva?

Filip Florian: N-aș schimba. Întâi, fiindcă eu nici nu mai știu bine cum arată – nu mi-am citit niciuna dintre cărți după ce a fost tipărită. Am doar amintirea stării scrisului. Dar, ca principiu, n-aș mai schimba, fiindcă atunci când scrii, dai tot ce poți, absolut tot din tine, și nu prea văd ce mai poți da ulterior mai mult de atât. E ca o etapă de viață care s-a încheiat definitiv prin scrisul acelei cărți.

Matei Florian: Nici eu n-aș schimba nimic, fiindcă Băiuțeii ține de momentul în care am scris-o. Borges spunea la un moment dat că dacă ar fi să revină asupra unei cărți, ar scrie cartea aia până la sfârșitul vieții și nu ar termina-o. Cred că e foarte adevărat și cred că la un moment dat trebuie să te oprești. Adevărul vârstei ăleia și momentul în care scrii trebuie lăsat. Altfel am scrie aceeași carte până la adânci bătrâneți.

Romanul Băiuțeii v-a influențat scrisul ulterior?

Matei Florian: Nu știu, nu-mi dau seama, dar fără propunerea lui Filip de a scrie împreună probabil că aș fi debutat mult mai târziu sau debutul meu ar fi fost cu mai multă teamă. Nu știu din punct de vedere stilistic cât a rămas același lucru din Băiuțeii în Și Hams și Regretel, cartea pe care am scris-o după aia singur, dar știu cu siguranță că a fost mai bine așa, că teama de a începe să scriu de unul singur s-a dizolvat, pentru că am scris împreună cu Filip.

Care e riscul unei cărți atât de intime?

Matei Florian: Riscul e să aluneci undeva mai departe decât simpla ficțiune, să intri în niște povești de familie foarte, foarte puternice și probabil să deranjezi niște oameni. Deși e vorba de ficțiune, ori de câte ori ai ca bază de por­nire niște personaje în viață sau reale, riscul de a le deranja cu ficțiunea ta, cu coborârea, cu adâncitul în poveste, e destul de mare.

Filip Florian: Eu cred că riscul e că uneori, luat de scris, parcă nici nu simți cât de departe te duce în lucruri într-adevăr intime și... nu e atât faptul că ele devin publice, cât e ceva care se întâmplă în tine: odată ce le scrii, le retrăiești cu o intensitate foarte mare și din momentul ăla nu mai sunt ca lucrurile pe care nu le-ai rostit niciodată, care-ți rămân doar ție, într-un colț al inimii. Ceva se întâmplă – foarte clar nu mi-e nici mie, dar e evident că privesc cumva diferit lucrurile pe care le-am scris și lucrurile pe care nu le-am scris. Sunt sigur de asta.