Fără Plugușor în Japonia

A fost suficient să stai două săptămâni în Japonia, în 2007, ca să simți că acolo e „acasă”. Ce înseamnă pentru tine „acasă”?

Am ajuns în Japonia după un an de călătorit. Era liniște, e tot ce îmi amintesc acum. M-am oprit puțin să-mi trag sufletul… și aici am rămas. Poate că „acasă” înseamnă până la urmă locul unde este ființa pe care o iubești.

Ce e 100% românesc, în bagajul cu care te-ai mutat de colo-colo?

Păi în afară de iernile copilăriei din Colentina, prietenii (la care mă rățoiesc întotdeauna înainte să plec ca să se facă mici şi să încapă în valiză), o sticlă de T40 (pour les connaisseurs, țuică de 40 de grade), slană afumată (ca să nu mă-mbolnăvesc aici de la atâta mâncare sănătoasă), amintirile lui Ioan Gavrilă Ogoranu despre România și un kil de fasole luat din Obor, în care îmi pune mama sare grunjoasă, să nu facă gărgărițe, altceva n-am mai adus. Capra vecinului e la locul ei, nu fac grătare în spatele blocului și nu mă împing nici în fața bisericii, nici la promoții. Alte tradiţii nu ţin, cu Pluguşorul nu merg, că-n japoneză aho înseamnă prost. Îți dai seama că nu se cade să apar cu talanga la ușa omului hăulindu-i măscări.

Când cineva vrea să audă cum sună limba română, ce cuvânt sau frază îi spui?

Pentru că în japoneză, cu excepția lui „n”, toate consoanele trebuie musai urmate de o vocală, aş putea să-i bag în corzi cu stâlp, stârv, construcție şi alţi termeni mai suculenţi în consoane. Dar ei mă întreabă de obicei cum se spune Konnichiwa sau Arigatou. Le zic.

Japonia pe care o povestești nu e o Japonie de carte poștală. Totuşi: ai urcat până la urmă pe Fuji? Te bucuri când înfloresc cireșii?

Am reușit acum doi ani să ajung până în vârf și să împart cu ceilalți tăcerea și răsăritul. 

Cât despre flori, ar trebui spus că în afară de sakura, mai sunt şi altele care își au momentul lor de glorie de-a lungul anului. Când m-am mutat unde locuiesc acum, am crezut că am nimerit pe strada cu florării, mai toți își atârnă pe garduri, pe tot felul de suporturi sau direct pe trotuar: ghivece, jardiniere, glastre, oale, mai dihai ca la Sere Codlea. A fost nevoie de precizarea asta pentru a înţelege că deși nu sunt singurele, florile de cireș au un loc special în sufletul japonezilor. La rândul meu, mă bucuram de ele mai ceva ca tăurașul Ferdinand, până mi-am dat seama că o să îmi mai ia ceva timp să le și înțeleg. Povestea o prietenă româncă de aici că fiica ei de trei ani (jumătate japoneză) a venit într-o zi la ea și i-a spus: „Azi mi-a venit să plâng”. Întrebată ce s-a întâmplat, a răspuns: „Păi, florile de cireș au căzut pe jos. Mi-a venit să plâng.” 

Ai foarte mult umor, iar japonezii, așa cum îi descrii tu, râd rar şi de cu totul alte lucruri. Te ajută sau te încurcă propriul tău umor (românesc)?

Sincer să fiu, mă încurcă. La mers, ca pe cioban.

Ce carte/film/experienţă culinară îi trebuie cuiva care vrea să aibă o idee despre Japonia?

Dacă mergi dimineața pe baltă (e bun și lacul din Herăstrău, în lipsă de altceva), culegi o mână de mătasea broaștei cu lintiță și o molfăi preț de un minut fără să dai la rațe, înseamnă că poți să faci față unui meniu complet japonez. Mai recomand două filme, la fel de greu de digerat: Femeia nisipurilor (adaptarea cărții lui Kobo Abe) și Imperiul simțurilor (r. Nagisa Oshima). Ultima sugestie: o carte pe care nu o înghit nici japonezii (nu se mai publică de ani buni), scrisă de Masao Miyamoto, mot-à-mot s-ar traduce Legea birocraților, sau în varianta engleză Straightjacket Society.

De ce ar putea spune vreo­dată un japonez ­„Ier­­­­­ta­­ţi-m­ă că nu sunt român”?

Pentru felul în care știm să ne bucurăm. De propriul necaz, de răul altuia, de revederea unui prieten, de-o bere la pet, de un răsărit, de-un ciubuc. Ne-ar putea invidia, probabil, pentru felul zgomotos în care ne exhibăm bucuria. Mai puţin restul sentimentelor.