Doru Stoica: „Mă simt SF-ist în felul meu”

Când vine vorba despre planurile sale scriitoricești, Doru Stoica folosește cuvinte vagi: „probabil”, „sper”, „visez” și „caut”. A publicat un singur volum, dar vrea deja să schimbe macazul. Pe cât pariu că într-o direcție și mai bună?

Michael Haulică spune despre proza dvs. că ar fi „un science-fiction scris cu mijloacele realismului magic” şi este adevărat că aţi publicat până acum doar în reviste şi antologii SF. Şi cartea v-a apărut la o editură specializată în SF. Vă simţiţi SF-ist?

Da, mă simt SF-ist în înţelesul personal al cuvântului, pentru că în domeniul acesta există o polemică de vreo 20 de ani încoace cu privire la „ce este SF-ul şi cu ce se mănâncă el”. Mă simt deci SF-ist în felul meu şi nu în felul în care e înţeles în general SF-ul, sensul cu poveşti „serioase” cu extratereştri, roboţei etc. Cel mai corect ar fi să spun că mă simt liber să scriu poveşti fără a ţine seama de constrângerile realităţii.

Dintre cele nouă proze ale cărţii, opt se petrec într-un sat românesc nenumit (poate şi a noua...). Unele personaje reapar: Ghimirlici, de pildă. Este universul dvs. imaginar, un Macondo personal?

Ori e satul unde locuiţi acum?Este un univers imaginar bazat în mare pe satul copilăriei mele – unde am revenit şi unde locuiesc acum. Au existat personaje adevărate, oameni din sat, au existat doar nume preluate ca atare sau uşor modificate, dar au existat mai ales personaje complet imaginare (cum e şi Ghimirlici). Un fapt amuzant: prin noiembrie am scris o poveste cu un personaj secundar adevărat, un căruţaş mucalit din sat, un om despre care nu credeam că mai trăieşte. La vreo trei zile după ce am terminat povestea, m-am întâlnit cu el, era vesel, la 70 şi ceva de ani pedala cherchelit prin mijlocul satului fluturându‑şi şapca la vederea cunoscuţilor. A fost o experienţă neobişnuită, un cadou neaşteptat – parcă ieşise din poveste şi venise să mă salute.

Volumul dvs. a apărut în 2009 şi urmează să vi se înmâneze premiul Vladimir Colin pentru el acum, în februarie 2012. Ce s-a întâmplat în aceşti ani? S-a vândut bine, a fost recenzat prin reviste, aţi dat interviuri?

Nu m-a interesat prea mult partea comercială, deci nu ştiu exact cât de bine s-a vândut. Eu mă bucur de actul de a scrie în sine şi mai ales de zâmbetele ulterioare ale cititorilor. Privită prin prisma impactului, cartea a fost discretă, interviuri nu au fost, am avut vreo şase recenzii, majoritatea pe internet, pe site-uri SF şi m-au bucurat foarte mult părerile bune exprimate de oameni pe care îi respect. Am avut şi o mini-recenzie mai puţin elogioasă pe un blog, dar a fost făcută cu atâta bun-simţ şi sinceritate încât nu m-a întristat deloc.

Vă bate gândul să deveniţi scriitor profesionist?

În niciun caz. Dincolo de convingerea mea că nu aş putea trăi din aşa ceva în România, scrisul ar deveni o corvoadă şi probabil l-aş abandona. Prefer să rămân un amator mai mult sau mai puţin talentat, mai mult sau mai puţin prolific.

Povestirea „Interneci” (scrisă în 2004) pare a fi avut un destin propriu – a fost publicată şi în Statele Unite, antologată etc. Istoria sătenilor care îşi fac un Internet fără calculatoare este, într-adevăr, genială. De unde v-a venit ideea?

Într-adevăr, povestea are un destin mai special. E ciudat că, deşi ţin mult la ea, nu îmi mai amintesc exact cum am scris-o. Restul poveştilor au fiecare un istoric personal mai mult sau mai puţin amuzant (de exemplu, „Documentar” a fost scrisă toată în tren de la Arad la Ploieşti, scriam şi râdeam de unul singur spre uimirea celorlalţi călători din compartiment), dar „Interneci” s-a pierdut cumva printre neuroni. Ideea nu e chiar originală, dacă o privim în context, e rezultatul reţetei personale: tehnica modernă și tema SF aruncate în lumea „mea” şi privite prin ochii personajului colectiv băşcălios din satul meu.

Aveţi ceva în plan / început / gata de tipar?

Am o proză nouă (la fel de scurtă ca şi celelalte din volumul publicat) gata de tipar – o să apară probabil prin martie şi încă una „la dospit” – probabil o voi scrie tot în primăvară, dar astea sunt mici povestioare din care sper să tot scriu măcar două-trei pe an. Visez la un proiect mai mare, dar nu cred că bietul meu „Macondo personal” mai are resurse pentru aşa ceva. Caut deci altceva şi s-ar putea să mai dureze vreun an sau doi până voi găsi.

Între bariere, Millennium Press, 88 pag.,

15 lei, Ediţie digitală: 9.99 lei

Interneci
Era noiembrie şi pe drumul Ploieştiului strǎjuit de copacii molfǎiţi de botul însîngerat al toamnei sosise copilul lui Onela Deleanu, terminase facultatea, dar tot prost rǎmăsese dupǎ cum aveam noi sǎ ne dǎm seama curînd, tatǎ-sǎu credea cǎ dacǎ avea capul mare şi început de chelie, cu ceva trebuia sǎ fie plin dovleacul ǎla putred, şi mai ales credea cǎ gîlmele alea care îi ieşeau din cînd în cînd pe cǎrarea din creştet erau ideile, nostime şi pline de substanţǎ, acu’ de faptul cǎ erau pline de...Citeşte mai departe.