Cronică în piatră. Vremea nebuniei - Ismail Kadare

Cronică în piatră vorbeşte fără patetism despre o astfel de dispariţie – a unei lumi patriarhale care trăieşte în insularitatea propriului timp, în propria ei istorie, în propriul ei ritm ancestral. Povestea dispariţiei acestei lumi este, de fapt, povestea unui straniu oraş din sudul Albaniei şi a transformării unei linişti vechi parcă de sute de ani într-un zgomot asurzitor. Oraşul este făcut numai şi numai din piatră. Este construit „poate pe cea mai abruptă pantă din lume”. Aici, „în dreptul acoperişului unei case se ridicau temeliile alteia şi poate că acesta era singurul loc din lume în care, omul, dacă ar fi căzut pe stradă, nu ar fi nimerit în şanţ, ci pe acoperişul unei case”. Povestea acestui oraş aproape vertical este privită şi spusă de către un copil. Astfel, lucrurile banale (o lentilă de ochelari) sunt percepute ca fiind incredibile, extraordinare, pe când altele, cu un potenţial traumatic, sunt doar spectaculoase, amuzante. Figura de stil care domină percepţia unui copil este personificarea. El atribuie lumii care îl înconjoară ceva din propria sa ființă. El nu doar trăieşte în lume, ci este trăit de lume, nu doar vede lumea, ci este privit de ea. Astfel, un drum care urcă printre mărăcini este ceva care poate vorbi sau care se poate ghemui. Dacă lui îi este frică de întuneric, şi pereţilor casei le poate fi frică de întuneric. Această viziune conferă Cronicii în piatră atât poeticitate, cât şi o perspectivă inocentă, candidă asupra unor întâmplări tragice sau groteşti. Micile istorii ale oraşului sunt, brusc, înghiţite de marea istorie (venirea celui De-Al Doilea Război Mondial). Oraşul este bombardat încontinuu, oamenii se transformă, din participanţi la propria lor istorie, în martori neputincioşi ai Istoriei. Apoi apar crimele, atrocităţile se înmulţesc, vin comuniştii etc. Nimic nu mai seamănă cu ceea ce fusese cândva oraşul aproape vertical. 

În cât timp poate dispărea o lume? pare că se întreabă Kadare. Pesemne că foarte repede. Însă atunci când îi scrii cronica, fie şi în piatră, acea lume va avea destinul pietrelor. Deşi dispărută, nu va dispărea niciodată.