Coşovei: „Cultura română nu mai are nevoie de dușmani, ci de prieteni”

Mai citeşti presă culturală?

Îmi pare rău că spun asta, dar eu vorbesc direct, sunt poet şi vorbesc şi gândesc liber: să citeşti presă e cum te-ai duce la curve, pentru că asta e politica. Or, cultura este adesea criticată că nu se implică în actul politic, în atitudinea politică – atacată direct, făţiş, la televiziune, la radio, „De ce nu se bagă intelectualii?” Intelectualii au încercat să se bage, dar unde să se bage? Vreţi să vorbesc şi eu ca marele gânditor Petre Ţuţea, pe care nu îl poate contrazice nimeni? În nişte ani, intelectualii – nu mă gândesc numaidecât la scriitori, ci şi la pictori, sculptori, actori, autori dramatici – au început să gândească precum Petre Ţuţea, să spună „mă doare în cursul săptămânii!” Pentru că politicul a degradat foarte mult faptul cultural, atitudinea culturală pe care o aveau marii noştri înaintaşi, de la Eminescu la Goga. Şi cred că la ora actuală, în 2012, cultura română nu mai are nevoie de duşmani, ci de prieteni.

Până la urmă, ce au făcut greşit intelectualii?

Cea mai mare greşeală a fost că s-au băgat în politică. Au vrut ei să aibă o atitudine, un glas politic, care nu a rezonat cu politicul normal, natural, cel de pe stradă. Te invit în stradă, să vezi cum vorbeşte şi cum gândeşte lumea! Vorba aia, suntem la o sută de metri de unde bea Becali cafeaua, în cartierul Floreasca.

Suntem în Dorobanţi, care oricum e un loc privilegiat.

Bine, de la mine se vede la tovarăşul Ceauşescu, un colţ de curte. Nu stau într-un cartier, deşi e cartier.

Şi cum se vede amestecul politi­cului, dintr-un cartier care nu e cartier?

Tovarăşii scriitori – mulţi au rămas tovarăşi – au vrut să ia o atitudine. Eu credeam că or să aibă o atitudine. N-au avut nici una, nici alta. Politicul i-a momit, politicul e foarte atractiv, aidoma unor cântece de sirenă pentru care Ulise s-a legat de catarg, ca să nu fie ispitit – ei bine, unii s-au dezlegat de catarg. Îi văd pe unii, pe care îi ştiu foarte bine, membri în tot felul de comitete şi comiţii, îi văd că se dau disidenţi pe la partide şi mă umflă râsul! Cultura română ar fi trebuit să-şi păstreze o conduită, un nivel.

Dar într-o revistă pur literară, partea politică e ca şi inexistentă, nu?

Nu chiar. Eu, patru ani de zile, cât am lucrat la revista lui Nicolae Breban, la Contemporanul, am avut cronică literară, pe care n-a dat-o altora, mult mai importanţi ca mine, ca Grigurcu. Orice afirmaţie pe care o făceam era dublată de un citat în care să se dovedească faptul că ceea ce spun eu este adevărat. Acum doi ani, am luat premiul pentru critică literară al Asociaţiei Scriitorilor cu volumul Poeţii marilor oraşe. Asta fiindcă I mind my business, îmi văd de treaba mea. Nu am nici parti-pris-uri, nici duşmănii, nici prietenii. Ştiu că o carte trebuie privită chirurgical. O desfaci şi vezi: are inimă? Are suflet? Deşi la suflet e mai greu de descoperit unde se află… Actul criticii literare este foarte bine definit de Ion Barbu: dacă un poem admite o interpretare, atunci admite o infinitate de interpretări.

Dar cât timp i se dă criticului literar?

Când vine vorba de cărţi importante… Eu am avut onoarea să scriu despre Nichi­ta Stănescu, despre Marin Sorescu… Des­pre Mircea Dinescu, pe care îl admir foarte mult, am scris 20 de pagini! Ştii ce înseamnă 20 de pagini la maşina de scris? După care erau recenziile la cărţi care erau de luat în seamă, dar nu intrau la cronica literară. Şi între timp mai lucram şi la Evenimentul Zilei, şi la Expres Magazin, şi la Azi, şi la ZigZag, şi vorbeam singur pe stradă. 

Excesul de critică literară nu dăunează?

Asta este. Life is a state of mind. Viaţa e o stare de spirit. Dacă ai puterea să nu te laşi influenţat de starea de spirit şi să scrii prost despre o carte fiindcă ai avut o zi proastă, atunci eşti tare. Dar altceva mă sperie: mămăliga asta care amestecă fata de la pagina 5 cu aşa-zisul fapt de cultură, că a cântat Cristina Aguilera în portjartier când i-a murit tat-su, e de o tâmpenie sinistră. Ai văzut clipul?

Nu, îmi pare rău.

Am scris şi două versuri: „cum cântă ea în portjartier că i-a murit tat-su!” Ăla nu e act de cultură.

Dacă te-a făcut să scrii două versuri, o fi act de cultură!

Am dreptul să dau o replică la o prostie! Nu mi-aş permite niciodată să fac o glumă despre opera lui Brâncuşi, despre opera lui Călinescu sau Grigorescu sau Tonitza sau Marin Preda… Dar tâmpenia pe care am văzut-o m-a scos din sărite şi am avut şi eu o reacţie, ca tot omul.

Şi, atunci, să nu ne întoarcem la reviste literare?

Revistele literare au făcut greşeala de a cădea în capcana politicului. Or, atitudinea oamenilor de cultură din ziua de azi e total parazitată de amintiri şi resentimentară. Eu nu mai pot, după 20 de ani, să scriu tot despre cum ne înfometau pe noi comuniştii! Pe mine nu mă înfometau, dom’le, îmi aduceau cu vagoanele portocale! Sper că cititorii au simţul umorului… Nu putem să ne referim la nesfârşit la epoca ceauşistă şi la crunta moştenire a comunismului.

Dar asta ţi se pare că se întâmplă?

Păi dacă eu scriu acum o carte despre „Stalin şi Gulagul rus / libertate ne-au adus”, cred că în rândul acestor tineri pe care îi vezi, sunt vreo două sute pe stradă adunaţi, nu am niciun fel de sprijin. Nu am rating. Pentru că sunt altă generaţie, au altă mentalitate. E ca şi cum ar veni un vecin la uşă să îmi spună: „băi, eu am avut bani pe vremea când tu mureai de foame!” Nu mă mai interesează.