Conferința Amos Oz în dialog cu Gabriel Liiceanu – impresii de lojă

Lume multă, celebrități cât cuprinde, oameni disperați așteptând un bilet în plus... să sperăm că și vânzările de carte vor fi pe măsură.

Astfel de conferințe au un soi de preambul. Aseară, el a constat în speechul directorului Filarmonicii „George Enescu”, Dl. Andrei Dimitriu, urmat de cel al Ambasadorului Statului Israel, E.S. Dl. Dan Ben-Eliezer. Tot din preambul a făcut parte și recitalul violonistului Alexandru Tomescu (care a avut și un discurs foarte bun, de altfel).

Ajungem la miezul chestiunii: dialogul Liiceanu – Oz. Ambii sunt vorbitori exersați, dar cu temperamente foarte diferite. Pe Gabriel Liiceanu vi-l închipuiți, probabil: grav, bine documentat la temă și aprig. Amos Oz a răspuns întrebărilor și comentariilor editorului său pe un ton mai degrabă relaxat, fiind pasionat cu măsură și amuzant adeseori. Sala i-a adorat vorbele de spirit.

Subiectele alese de Gabriel Liiceanu porneau și din volumele lui Amos Oz (bibliografie: Cum să lecuiești un fanatic, Poveste despre dragoste și întuneric, Să nu pronunți: noapte), și din diversele interviuri acordate de scriitorul israelian. S-a declarat, de pildă, jignit că interlocutorul său susține că tensiunile dintre evrei și arabii palestinieni sunt urmarea unor traume istorice suferite de ambele popoare din cauza Europei. I-a cerut lui Oz să admită că nazismul și comunismul sunt la fel. L-a întrebat de ce este acceptabil să fii antinazist visceral, dar nu și anticomunist visceral. Asta la capitolul „politică internațională”.

La capitolul „literatură pur și simplu”, Liiceanu a avut momente mai lejere, precum cel prilejuit de un interviu mai vechi al lui Oz, în care acesta declara că „să scrii un roman e ca o căsătorie, e nevoie de muncă”. Prin analogie, să fie povestirile legături extraconjugale, iar poeziile aventuri de o noapte?

Amos Oz a răspuns la toate acestea (și multe altele) liniștit, fără ezitări, într-o engleză răspicată. Au existat destule puncte în care nu a părut să se creeze vreun acord – de pildă, în chestiunea echivalenței dintre comunism și nazism.

Spre sfârșit, când Liiceanu și-a declarat neîncrederea în capacitatea literaturii de a-i vindeca pe fanatici, Oz și-a păstrat totuși optimismul inițial. Marile cărți, în opinia sa, nu au cum să nu schimbe o persoană în bine, fie și cu foarte puțin. A recomandat lectura tuturor, măcar ca leac pentru insomnie, fiindcă „la 3 noaptea, chemi o carte din raft și ea vine la tine, nu o doare niciodată capul, nu te ceartă că nu ai mai atins-o de zece ani și e dispusă să înnopteze cu tine în pat”.

Ar fi trebuit să fie poanta de final. Nu a fost, fiindcă Gabriel Liiceanu a avut o întrebare suplimentară. În esență, ea suna astfel: „nu e oare mai sărac în șanse [la premiul Nobel, la recunoaștere internațională în general] un scriitor de mâna întâi dintr-o țară de mâna a treia, față de un scriitor de mâna a treia dintr-o țară de mâna întâi?”

Hm. Amos Oz nu a intrat în capcana unei dezbateri privind mâinile literare și clasamentul geopolitic. Ca om care a trăit vreo trei decenii într-un kibbutz, deci „in the middle of nowhere”, a dat în schimb un sfat – „cel mai bun sfat” – tuturor scriitorilor: să scrie despre strada lor, viața lor, locul în care trăiesc. Să scrie despre ce știu mai bine. Și să nu se piardă timpul gândindu-se la ceilalți, fiindcă „Cehov nu se întreba dacă Tolstoi scrie mai bine”.

Adaug aici opinia lui Oz că munca scriitorului nu trebuie să fie vizibilă, oricât de grea ar fi pe parcurs, fiindcă nu sar în ochi decât cuvintele greșite. Toate cuvintele bune trec neobservate: se îmbină perfect, ca piesele de Lego.

Seara s-a încheiat prin urmare așa cum a început, cordial, iar protagoniștii au plecat în trombă.

Cei care vor să îl vadă pe Amos Oz mai au o șansă astăzi (28 februarie), cu ocazia lansării seriei de autor care îi este dedicată. Librăria Humanitas Kretzulescu, ora 17:00.