Cele mai frumoase poezii - Mircea Ivănescu

E ca şi cum te-ai afla lângă o fiinţă şi, brusc, privind-o, lăsându-te respirat de întreaga ei făptură, atingându-i cu mâinile chipul, timpul se opreşte sau doar adoarme, iar ceea ce era în jur dispare şi nu poţi vorbi, doar te umpli şi trăieşti acest celălalt trup. Este cea mai asurzitoare şi plină tăcere. Încă nu am găsit acele cuvinte-tăcere care să comunice adevărul miracolului poeziei lui Mircea Ivănescu – însă miracolul acestei lumi, unice în expresia şi realitatea ei, există. Bineînţeles, se poate spune despre această poezie că e biografică, denotativă, narativă (când era la modă lirismul), livrescă, inter şi metatextuală, (auto)ironică, digresivă, parantetică, că e una dintre primele manifestări programatice ale postmodernismului în literatura română, că a polemizat discret cu lirica maximalistă, abstract-conceptualizantă, ilustrată de un Nichita Stănescu, că mai multe generaţii au păşit pe calea deschisă de M. Ivănescu – poţi spune toate astea şi, de fapt, deşi lucrurile acestea par adevărate, nu spui nimic, pentru că poezia mare, poezia adevărată este chiar dincolo, într-o zonă a inefabilului, pe care, dacă încerci să-l descrii, să-l explici, îl viciezi, îl îndepărtezi de propria lui esenţă. 

Poţi, în schimb, merge pe o stradă cu case joase, e noapte, ninge, pe lângă tine trece o făptură cu multă ceaţă în păr, îi priveşti mâinile şi totul încremeneşte – şi atunci simţi că intri în lumea poemelor lui M. Ivănescu, o lume a încetelor spaime, dar şi a lentelor gesturi întrerupte, de o ireală muzicalitate, o lume în care luminile doar coboară şi se sting, iar totul – până şi prezentul – pare că s-a petrecut într-o cu totul altă viaţă, îndepărtată şi de mult încheiată.

Cele mai frumoase poezii – antologia alcătuită exemplar de G. Liiceanu, dovedind un gust poetic şi o intuiţie remarcabile – este una dintre cele mai frumoase şi valoroase cărţi ale literaturii române.

Cele mai frumoase poezii
Mircea Ivănescu
Humanitas, 96 pag., 23 lei

asurzitoare iscarespaima – există vorbe care să spună cum este,cu adevărat, spaima? ce simţi, de pildă, când trecicolţul – şi o întâlneşti deodată, cu ceaţă multă în păr,şi mâna, strângându-i lui braţul? şi este, deodată, ea – şi trece pe lângă tine, de abia aplecându-şicapul – şi în jurul tău noaptea e dintr-odată înaltăşi urlă – şi-ţi vine să-ţi scuturi capul, cu mâinile zvâcnitepeste urechi, şi să fugi – cât mai departe. (de fapt, mergi la fel de încet. ca şi cum nu ar fi nimic adevărat. ei au trecut. strada nu mai are importanţă,deşi este strada ei.) nu mai existăcontinuarea clipei acesteia. – a fost. – a trecut. – ea, brusc, înspăimântător de străină, ţinându-l de braţ, alături, alături de el, scuturându-sede ţipătul din tine – nici nu l-a auzit – când ai văzut-o trecând.şi ceaţă, pe o stradă murdară –