Vladimir Bulat: Ciorapii Pazyryk forever

Care este expoziția de artă din trecutul îndepărtat de care vă amintiți cel mai adesea și pe care ați dori să o revedeți acum?

Este fabulos cum s-au îmbogăţit cromatic şi compoziţional ciorapii de damă în ultimii ani! Pentru a ajunge să înţelegem această diversitate nelimitată este oportun să recurgem la puţină istorie. Covorul (din imagine) aparţinând culturii Pazyryk datează din secolul al V-lea î.e.n., şi a fost decoperit prin anul 1929. Nu exclud legătura acestei culturi cu sensibilitatea şamanilor siberieni, ai celor din Altai în speţă... Bogăţia cromatică şi compoziţională a acestuia este pur şi simplu copleşitoare, tainică, incomensurabilă practic în calea descifrării – tocmai de aceea pornesc să scrutez actualitatea imediată de la acest monument misterios. 

Pornim ca de la o bornă şi ca de la un sistem metric, deopotrivă.

Primii ciorapi au apărut în Siria, în jurul anului 250 după Hristos, iar în reprezentările artistice se fac văzuţi de-abia din secolul al VIII-lea. Ca mărturii arheologice – strămoşii ştrampilor contemporani – aceste artefacte s-au găsit în mormintele copte, datând din secolul al V-lea. 

Apoi se instaurează o pauză de mai bine de opt secole, ca să reapară în al XIII-lea veac, în Europa. În acest răstimp, se pare, producţia de ciorapi s-a diversificat sub diverse forme, fiind confecţionate fie din pânzeturi, fie din piei fine de animale. Spania poate fi considerată părintele modernizării acestui articol, pe care toată lumea îl poartă, dar puţini mai ştiu cum a evoluat acesta.

Însă în anul 1589 se produce un moment crucial. Reverentul englez William Lee sau Lea [c.1563-1614], inventează şi propune semenilor săi prima maşină de tricotat, care va da naştere unei ere care va dura câteva secole, iar monopolul Spaniei, evident, se prăbuşeşte. Dincolo de rapiditatea cu care această maşinărie a început să rezolve problema necesităţii diverselor produse casnice, aceasta a stat la baza  automatizării manufacturilor, lucru care a atras admiraţia unor oameni ai Iluminismului, a lui Diderot, de pildă. În Franţa, pe vremea Regelui Ludovic al XIV-lea, anume în 1666, în proximitatea Parisului, la Neuilly-sur-Seine, se deschide prima mare manufactură, unde se instalează două sute de maşini-minune englezeşti. Acest moment coincide cu moda ciorapilor croşetaţi, iar prima personalitate care îi impune este madame de Pompadour, ea se poate considera printre primele femei fashion a modernităţii. Moda ciorapilor cu modele a făcut epocă. Dar este evident că evoluţia acestora era în strânsă relaţie cu industria textilă, cu istoria dezvoltării veşmintelor, a rochiilor etc. Este foarte clar că atâta vreme cât rochia era de o anumită lungime, rafinarea cromatică şi decorativă a ciorapilor nu prea avea sens.

Secolul XX a marcat revoluţionarea definitivă a acestui articol, desprinderea lui de garderoba masculină şi translarea definitivă în cea feminină. Căci, se ştie, multă vreme acest articol era purtat de bărbaţi, dar apariţia modernă a pantalonilor l-a făcut să cadă în desuetudine. S-a păstrat însă în vestimentaţia de sport.

În 1935 apare nailonul, produs de Wallace Carothers [1896 -1937] – un înlocuitor al fibrelor naturale: bumbacul, mătasea şi cânepa, din care de-a lungul secolelor s-au făcut toate articolele de îmbăcăminte. Nailonul a început a fi folosit în producţia de ciorapi[1], chiar în 1940, înaintea declanşării conflagraţiei mondiale, şi se pare că războiul a încetinit ritmul de producţie a nailonului, iar femeile au revenit pentru o vreme la ciorapii de bumbac, croşetaţi.

În 1959 se propune fibra denumită lycra, iar asta a generat imediat apariţia ştrampilor elastici, dintre cei mai comozi. Nu în ultimul rând, s-a impus elaborarea călcâiului, marcat de „dunga” ce marchează „spatele” ciorapului. „Dunga” aceasta a avut un succes absolut fantastic pentru istoria modei în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Totuşi, ea a fost multă vreme cam singurul accesoriu, pentru că nuanțele de bej (nesfârșite!) au dominat decenii la rând. Fustele scurte ale anilor ’70, conjugate cu revoluția sexuală a sfârşitului de deceniu, au dus la  rafinarea  definitivă a ştrampilor.

Au apărut treptat culorile stridente, elastanul, în special în partea a doua a deceniului opt, oarecum simultan cu înflorirea muzicii punk şi a rockului alternativ. Acum ciorapii au ca model dungi, carouri, buline, plase, şi orice poate aminti de domeniul decorativului, a vegetalului, geometricului, zoomorfului, abstractului chiar. Imaginația designerilor nu are limite, nici răgaz. Diversitatea creşte pe zi ce trece şi nu apar semne ale epuizării acestei imaginaţii...

Tocmai gândindu-mă la acestă diversitate, practic incomensurabilă, am meditat la posibila legătură între universul cromatic, semantic, simbolic al vechilor țesături, în raport cu aceeaşi proliferare a schemelor şi cromaticii în lumea contemporană. Aceasta, evident, nu există. Lumea de azi este (aproape exclusiv) epidermică, spectaculară, isterică, deci captată de aparențe, de forme exterioare.

După cum bine se observă din această imagine, ciorapii erau demult un atribut al uniformei de baseball-ist, din anii’20-’30 ai secolului XX.

Evident, la începuturi, trebuia să ştii să şi remaiezi ciorapii, iar pentru asta existau şi ustensilele necesare, care ţineau în viaţă pentru mai multă vreme aceste articole. În imaginea din stânga se poate vedea designul ambalajul unui astfel de set. A fost o vreme. Designul a lucrat şi pentru acest timp. Acum aceste cerinţe, zbateri şi priceperi au devenit caduce şi, de fapt, inutile, iremediabil dispărute. Le privim cu ochii istoricului, dacă nu deja cu aceia ai arheologului.

Iată programul unei expoziții (poate controversate?) pe care mi-aș fi dorit să o vizitez pe vremea când purtam niște ciorapi sovietici insuportabili. De aceea revizitarea ei astăzi s-ar fi impus cu prisosință, în cazul în care nu aş fi organizat-o chiar eu; în orice caz, lecția mi-am făcut-o bine, am înţeles profund importanţa crucială a acestui articol pentru picioare şi implicit pentru istoria omenirii, şi nădăjduiesc că măcar cineva să se bucure cu adevărat de abordarea acestei teme...poate niţel cam stranii! Mai ales – o abordare venită din partea unui istoric de artă.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•