Românește altfel, cu Paul Hitter

Dragă Paul, o sa trec direct la subiect. Noi suntem români?

 Salutare. Noi suntem pe veci aici stăpâni. C-așa-i românul când se veselește ca și stejarul când înmugurește. Noi suntem români, germani, maghiari, țigani, tătari, și suntem pe veci aici stăpâni. Cred că noi suntem români prin naștere, dar suntem și altceva. Altceva, poate mai important sau la fel de important. Noi suntem oameni. Apoi suntem buni, răi, frumoși sau urâți, suntem muncitori sau leneși, suntem proști sau deștepți, culți sau inculți.

Sper să nu mi-o iei în nume de rău că vorbim mai puțin despre arta ta, însă, iată, în prag de 1 decembrie, Ziua Națională a Românilor, eu îți propun să vorbim despre… romi sau țigani?

Doresc să vorbesc însă și de Ziua Națională a Românilor. Mi se pare o prostie fără sens să punem ziua națională de 1 decembrie.  Este urât, frig, nu înțeleg exact de ce nu se poate sau nu se dorește să se schimbe data zilei naționale a României. Sunt sigur că se poate găsi o dată  într-o lună de vară. Atunci oamenii s-ar bucura cu adevărat și chiar și eu aș merge la parada militară, apoi m-aș opri în Cișmigiu la o bere. Dar așa, pe frigul ăla nasol din decembrie, cine naiba să iasă din casă? Poate că asta chiar le convine politicienilor. Poate dacă ar fi vara, ar fi chiar mulți oameni care ar putea să îi huiduie. La fel și imnul național, deja devine cam penibil. Deșteaptă-te romane... Mie, sincer, îmi plăcea mai mult Trei culori cunosc pe lume. Este un imn mult mai mândru, îmi pare mie, ,i mai simplu decât Deșteaptă-te române. Țigani sau romi? Eu aș alege țigani, nu romi. Mi se pare mai sincer. De fapt, toată polemica asta născută pe tema celor doi termeni mi se pare o tâmpenie. Se pierd lucrurile cu adevărat importante. Nu asta contează, dacă este țigan sau rom, important este că sunt, pe lângă asta, oameni.

Mie, personal, povestea asta terminologică mi se pare un pic vicleană. Am găsit-o pastișată și într-o proză scurtă a lui Ion Călugăru de pe la 1932. Cred că e un fel de a ne învârti în jurul cozii, ascunzând fondul problemei în spatele unor digresiuni formale. A renunța la cuvântul „țigan” înseamnă a oculta. Tu ce crezi?

Exact. Rezolvarea problemei nu ar fi neapărat schimbarea numelui din „țigan” în „rom” sau invers. Și nici măcar nu cred că a ne fi rușine că numele „rom” îi poate duce pe străini cu gândul la români. Soluția cea mai eficientă ar fi să îi responsabilizăm pe țigani. Să îi facem sa înțeleagă că sunt cetățenii acestei țări. Să fie mândri că sunt români... Din păcate... câți oare pot fi cu adevărat mândri că sunt români? Avem o țară pe butuci, o groapă de gunoi a Europei. Cam asta a ajuns România. Și atunci, dacă noi, majoritarii nu suntem în stare să avem grijă de România, cum avem pretenția să fim respectați de minoritari?

Cu toate acestea, tu, de fapt, reactivezi niște probleme contemporane extrem de acute în portretele și scenele pe care le creezi în tablourile tale, reușind prin asta să dai de gândit celui care privește. Ne place sau nu, tablourile tale răscolesc o copilărie reprimată. Mă întreb și te întreb dacă nu cumva, asemenea lui Flaubert cu madame Bovary a lui, n-ar trebui să recunoaștem că suntem țigani cu toții…

Nu înțeleg exact amestecul tău de idei. Copilărie reprimată? Madame Bovary? Flaubert? Hm... În cartea lui Passepartout, intitulata Despre originea omului Tufiș, avem un pasaj foarte interesant care răspunde într-un fel la problema pusă de tine. El spune așa: „Cînd omul Tufiș se trezește în căldura dimineții reci de primăvară timpurie, se scarpină după ureche și își spune:” Am încheiat citatul. Mi se pare de o adâncime extraordinara... Voi ce spuneți? Nu știu dacă suntem țigani cu toții, dar toți ne țigănim la un moment dat în viață. Oricum, soluția clasică cu Verde de Paris mi se pare destul de bună! Trebuie sa pictez odată asta... Sună tare bine, Verde de Paris! Bum!

Povestea ta seamănă un pic cu aceea a lui Chaplin, care nu a negat niciodată că ar fi evreu pentru a nu-i jigni pe evrei. Mi-a amintit de un vers dintr-o piesă a unor rockeri sovietici din anii ’80. AukțÎon se numesc. Ei cântă așa: „Belîm telom nadaelom…”, adică „M-am săturat de corpul meu alb…”. Dincolo de activismul lor mai mult sau mai puțin explicit, lucrările tale încearcă să exprime și această metamorfoză biopolitică? Sau, mai simplu spus, cât de asumată este transformarea ta, din român în țigan?

Se spune acum despre Chaplin că de fapt ar fi provenit dintr-o familie de țigani. Mama lui se spune ca ar fi fost țigancă englezoaică. S-ar fi descoperit niște scrisori care atestă chestia asta. Țigan sau evreu, este clar că Chaplin a fost genial și s-a identificat cu oamenii simpli și cu amărâții. L-am văzut pe Chaplin într-un film, era la Picasso acasă și dădeau o petrecere cu cei de la Gipsy Kings... Se distrau de minune. Desigur, este un anumit spirit la care noi poate nu am avut acces, sudul Franței, sudul Spaniei, sunt niște zone în care țiganii au un cu totul alt statut decât la noi, în mica noastră țară pusă pe butuci. Eu nu m-am saturat de corpul  meu care nu este foarte alb dar nici foarte maro, este așa cum este, trăiesc bine cu mine însumi și nu știu dacă putem vorbi de o transformare a mea din român în țigan. Eu sunt în primul rând un metis. Sunt jumate maghiar și jumate român. Pardon, în primul rând sunt om. Dar nu am o parte care să primeze neapărat asupra celeilalte, încât să pot spune că m-am schimbat din român în țigan. Sunt un cetățean al lumii. Îmi place muzica țigănească, am prieteni țigani, îmi place aura lor boemă și le înțeleg problemele, cu care m-am confruntat și eu de multe ori. Că doar mie nu mi s-a spus țigan borât, ci bozgor împuțit. Deci știu cum e.

La Silence Kills, expoziția de la Galeria Art Yourself ai desenat despre discriminare, renunțând la mitologia balcanică și explozia de culoare în favoarea desenului minimal, un pic à la Dan Perjovschi, cum am auzit spunându-se. De ce desen și unde s-a dus culoarea?

Am mai mulți ași în mânecă, pe care îi voi scoate la momentul potrivit. Este o strategie, din când în când trebuie să surprinzi publicul, să vii cu ceva la care nu se așteaptă, altfel intervine un soi de plictiseală: a, Paul Hitter, da, știm ce face, bla-bla... În al doilea rând, mi s-a părut că exact ce am arătat eu lipsea. Am pus cumva punctul pe i, degetul pe rană... Am arătat adevărul gol-goluț, de aceea voi ajunge în rai, cum spunea un prieten de-al meu. Nu știu dacă sunt neapărat à la Perjovschi, Perjovschi este mai filozof, eu sunt un pic mai golan. Pe de altă parte, am vrut să mai închid niște guri, sunt unii care cred că numai ei pot face chestii minimale. Ei, uite că pot sări de la expresionism balcanic, la minimalism balcanic. Am dat mingea printre picioarele adversarului, cum ar veni. Și mingea, adică desenele mele, au scos limba la adversar, adică la public. Și publicul a râs. Și eu am râs, toată lumea a fost mulțumită. Și cel mai important, în fond, este că am arătat exact în ce fel discriminăm. Sunt ilustrații, de fapt, la discriminarea țiganilor de către români. Sunt mulți care se plâng că, vezi doamne, vom ajunge la discriminare pozitivă. Sau că ea există deja. Din punctul meu de vedere, este bine să existe, americanii au aplicat aceeași chestie cu negrii de multe ori, pentru că discriminarea pozitivă este, de fapt, un prim pas în integrarea unei minorități.

La final, înainte de urarea adresată tuturor românilor, o să te întreb cum privești arta contemporană din România? Cum ți se par temele abordate de aceasta? Te regăsești în vreuna din lucrările altor artiști?

Am vorbit de multe ori despre cum văd arta contemporană în România și nu numai. De data aceasta, ca să sar din schema asta atât de dragă românilor, de a vorbi despre ce fac ceilalți, voi păstra tăcerea. Dar, țin să spun, că ceva se mișcă în România. Am fost foarte plăcut surprins de cei de la Galeria Art Yourself, sunt niște oameni de calitate, și ce m-a impresionat foarte mult este că discuția nu s-a mai purtat de pe pozițiile clasice diferite: galerist-artist, ci ca de la prieten la prieten.

Iar acum, urarea…

Dragi români, aruncați-vă televizoarele de la etaj sau tăiați cablurile, puneți mâna pe cărți, cumpărați-vă cd-uri, citiți presa alternativă de pe internet, renunțați la ziare, mass-media minte, încercați să ieșiți din nebunia asta generală, indusă de cei de la putere și, în loc să priviți înspre macrocosmos, schimbați-vă întâi microcosmosul. Și dacă tot suntem 80% mari ortodocși declarați, iubiți-vă aproapele și vecinul, indiferent de ce culoare sau etnie ar fi. Pace și iubire între popoare!

Mulțumesc!

Va mulțumesc și eu pentru interviu!

Bio:
Paul Hitter – n. 1982, București. Trăiește și activează în Germania. Absolvent al Universității de Artă din München în 2011. Debutează în România, în 2011, cu expoziția personală Exil / Exile, de la Clubul Țăranului Român, fiind prima expoziție cu taraf. Ideologia artistului vizează problematica imigrării, statutul balcanicilor în Occident, viața nomazilor și combaterea discriminării etnice și sociale. Paul Hitter este autorul blogului Paulhitter.blogspot.com, în care dezvoltă conceptul de expresionism balcanic, și creatorul unor afișe pentru Gogol Bordello. Desenele lui Paul Hitter pot fi frecventate, până pe 4.12 la Galeria Art Yourself din București.