„Occupy Affect!”. Interviu cu Irina Gheorghe şi Alina Popa

Irina Gheorghe şi Alina Popa coordonează Biroul de Cercetări Melodramatice, al cărui scop este de a gândi critic societatea contemporană şi marotele afective care-i sunt inculcate. 

Voi începe cu o întrebare care îi apare, cel mai probabil, oricui aude prima oară de Biroul vostru. De ce „melodramatice”?

Melodrama e o formă care a fost încă de la început puternic feminizată. Implică patos, sentimentalism exagerat, lacrimi, manifestări publice de emoţionalitate, suspans, viaţă privată. Adică tot ce cultura europeană modernă patriarhală a asociat unui model prevalent de feminitate, pe care l-a construit atent începând de la Renaştere încoace pentru a-şi demonstra, prin contrast, propria raţionalitate. Această trasare a rolurilor de gen a avut loc în paralel pe de o parte cu revoluţia ştiinţifică, construită în jurul unor pretenţii de obiectivitate, şi pe de alta parte este strâns legată de expansiunea colonială. Femeia a jucat într-un fel rolul populaţiilor colonizate, descrise ca iraţionale, supuse propriei corporalităţi, justificând astfel dominaţia şi controlul.

Pe de altă parte, există o istorie paralelă a melodramei, una de rezistenţă, de subversiune. În continuarea acestei istorii am vrea sa ne plasăm în activitatea noastră la Birou. Ne interesează această re-ocupare a afectivităţii (OCCUPY AFFECT), afectivitate pe care capitalismul târziu a descoperit-o şi exploatat-o ca ultimă resursă. Asistăm la o hiper-emoţionalizare a spaţiului public: discurs politic, instituţii publice, media, însă deşi Biroul de Cercetări Melodramatice şi-a propus ca obiectiv strategic „să ridice vălul de peste melodramă în diferite contexte sociale” (n.b. ridicarea vălului poate însemna şi apocalipsă - Gr. apokalyptein – „ridicarea vălului”) perspectiva din care ne propunem să facem asta nu e aceea a unui observator exterior, neimplicat şi ne-afectat. Dimpotrivă, ne dorim, ca s-o cităm pe Donna Haraway, o teoreticiană cheie pentru BCM, o „cunoaştere situată” şi o „detaşare pasională”.

O altă caracteristică esenţială a melodramei e statutul ei estetic: face parte dintr-un fel de proletariat al genurilor, poate nu chiar lumpen-proletariat, dar în orice caz foarte departe de cultura înaltă. În limbajul curent, termenul e folosit de cele mai multe ori cu sens peiorativ. E vorba aici tot de un fel de ocupare, în acelaşi fel în care cultura gay reclamă cuvântul queer sau teoria feministă slut (tradus în română uşor eufemistic ca „panaramă” cu ocazia slut walk-ului organizat anul trecut: marşul panaramelor).

Vreo legătură cu Biroul de Cercetări Suprarealiste?

În primul rând, Biroul de Cercetări Suprarealiste era format exclusiv din bărbaţi. Nu vrem să aducem mereu în prim-plan acest fel de demascări numerice specifice mai degrabă feminismului anilor ‘70, însă în multe cazuri sunt încă necesare, măcar ca punct de plecare. Am scris şi cu alte ocazii despre disproporţii de gen în diferite contexte, de la universităţi la conferinţe publice, de la grupuri de artişti la grupările intelectuale critice din România. Dar este mai mult vorba de o preponderenţă masculină a referinţelor pe care vrem să o subvertim şi a structurilor de gândire şi de cunoaştere patriarhale care fundamentează sistemul capitalist, bazat pe acumulare, creştere, excludere – inclusiv prin productivitatea unor categorii sociale neremunerate (femei, întregi regiuni geografice care sunt structural în afara producţiei). Aşa că preferăm conexiuni cu teoreticiene ca Maria Mies şi Silvia Federici. Sau grupuri ca Feel-Tank, artiste şi teoreticiene din Chicago care chestionează problematici asemănătoare celor analizate de Birou: ele deconstruiesc mitul raţionalităţii sferei publice, expunându-i toate pârghiile afective şi organizează acţiuni în oraş în jurul unor slogane ca Depressed? It might be political... [Deprimată? S-ar putea să fie ceva politic...].

Pe de altă parte, există o presupoziţie că dacă e vorba de perspective feministe, atunci cele care semnalează şi teoretizează trebuie să fie în mod necesar femei. Un exemplu care contrazice acest principiu este noua platformă care va fi accesibilă online curând, iniţiată de un grup de feminişti din Bucureşti.

Cum arată, mai exact, demersurile voastre de cercetare?

BCM funcţionează ca o instituţie ale cărei intervenţii şi investigaţii au loc într-un context social, politic şi economic foarte specific. Am vrut să evităm încă de la început un anume fel de cunoaştere abstractă, nelocalizabilă, care disimulează poziţia cercetătorului sub masca imparţialităţii. Dimpotrivă, am încercat să punem în discuţie cine vorbeşte, din ce perspectivă vorbeşte, care sunt relaţiile de putere care se stabilesc şi cum ar putea fi instrumentalizată cunoaşterea respectivă. Pe de altă parte, asta nu înseamnă că vrem să intrăm în sfera experienţei personale pe care artiştii o reclamă de multe ori sub justificarea propriei excepţionalităţi (imaginea artistul ca geniu e încă prevalentă), ci mai degrabă propunem artistul ca cercetător / cercetătoare, care împrumută metode de lucru din sociologie, antropologie, ştiinţă, activism politic şi lucrează în colaborare cu alte grupuri din domeniile respective. Nu credem în interdisciplinaritate, ne interesează ne-disciplina, de-profesionalizarea ca metodă ce subverteşte „credinţa” în tehnocraţie, tot mai des articulată chiar şi de unii activişti sociali sau membri ai mişcării din Piaţa Universităţii.

Tocmai de aceea, intervenţiile Biroului nu îşi propun să reprezinte politicul şi socialul în white cube / black box, ci mai degrabă să creeze mici intervale de spaţiu-timp, autonome faţă de totalitarismul spectacular şi reprezentaţional al capitalismului târziu – sau măcar momente în care chestionarea propriului rol şi a mecanismelor interne ale sistemului global actual să devina posibilă / mai probabilă.

Înţeleg că vă plasaţi undeva la mijlocul ipotenuzei dintre melodrama spectacular-mediatică, aceea istoric-traumatică şi cea social-acută de astăzi?

Pentru noi o situare topo-afectivă în „centru” (mijlocul ipotenuzei) este imposibilă, atât perspectiva centrală, cât şi echidistanţa sunt legate indisolubil de privirea colonială, vestică, de capitalismul timpuriu şi de o epistemologie masculină, hegemonică. În general imaginaţia politică şi epistemologia dominantă sunt acaparate de o gândire structurată în jurul opoziţilor binare, bazată pe raţionalitate şi obiectivitate, în care relaţia cu adevărul determină validitatea. Intenţionalitatea şi natura instrumentală devin principalele determinante ale cunoaşterii. Ne interesează moduri de cunoaştere care se bazează pe circulaţia afectelor şi pe socialitatea acestei circulaţii, ontologia comunităţii şi felul în care relaţia afectivitate-cunoaştere se produce şi transformă în comun (commons). Sau cum spune Agamben „viaţa ca şi contemplare fără cunoaştere”. Care ar fi formele opuse cognitivismului şi metodelor ştiinţifice bazate pe dihotomia fals / adevărat, pe validitatea experimentului? Conceptul de „experiment fără adevăr” (Agamben, Potentiality) pare la fel de ne-adaptat gândirii capitalismului global ca şi cel de „revoluţie fără preluarea puterii” (vezi cazul revoltelor din Bologna, 1977 în Franco Bifo Berardi, Precarious Rapsody sau mişcările recente Occupy).

Melodrama ca gen implică un scenariu construit emoţional în jurul binomului bine-rău, care determină mai departe forme de ataşament / respingere ale spectatorului/oarei – trăirea personală se traduce în cele din urma în determinantă ideologică. Melodrama spectacular-mediatica se intersectează temporal cu cea istoric-traumatică în revoluţia româna televizată. Practic ideologia dominantă neoliberală face imposibil de decantat melodrama mediatică de cea istorică pentru că prima legitimează – în nenumărate tele-hipnoze sub numele de „analize politice” sau „istorie recentă” – sistemul dominant capitalist ca unică alternativă la un trecut traumatic (trauma actualizată în fiecare zi în spectacolul televizual). Melodrama social-acută poate fi melodramă până la un punct, pentru că cu siguranţă nu există „happy end” – prezentul devine o sumă de crize sociale afective care vor depăşi atât producţia de psihofarmaceutice cât şi pseudoterapiile politice induse mediatic zi de zi.

La ce proiect de cercetare lucraţi acum?

Lucrăm la un proiect legat de libertatea reproductivă a femeilor: problema avortului ca reprezentativă pentru toate presiunile sociale, culturale şi economice care se exercită asupra sexualităţii feminine. Asistăm la un val de neo-conservatorism atât în Europa cât şi în Statele Unite, şi deşi cercetarea noastră e axată în principal pe România am vrea să nu excepţionalizăm cazul românesc. Asta s-a întâmplat într-un fel cu Decretul 770 din 1966: atât studiile teoretice cât şi reprezentările culturale îl reprezintă ca ilustrativ pentru regimul de dinainte de 1989 plasându-l astfel chiar în interiorul discursului anti-comunist, fără să pună în discuţie conexiunile (îndoielnice) ale regimului ceauşist cu ideologia marxistă, conexiunile cu măsuri asemănătoare ale altor state, sau felul cum acest discurs ar putea fi preluat în sprijinul capitalismului neo-liberal actual. Din acest punct de vedere ni se pare problematic inclusiv filmul lui Mungiu, pentru că nu chestionează posibilele poziţii politice de care ar putea fi preluat.

În mijlocul scenariului alarmist al „iernii demografice” care ameninţă societatea contemporană în general şi puritatea naţiunii în particular, într-o atmosferă de infuzii religioase crescânde în discursul politic, dreptul femeii de a dispune de propriul corp este pus constant în pericol. Finalitatea dorită ar fi desigur limitarea accesului la avort la cerere, dar cum în România memoria măsurilor restrictive de dinainte de 1989 este încă foarte prezentă în spaţiul public, singura direcţie în care mişcarea pro-vita poate acţiona este una de consiliere medical-psihologică. Cea mai recentă întâmplare din această saga naţionalistă este o alianţă între aceste mişcări pro-vita, biserică şi actualul partid de guvernare într-un proiect de lege care ar impune consilierea înainte de avort.

Discursul public anti-avort e construit în jurul unor puternice afecte negative: frica (modulată în jurul unor ameninţări fie religioase, fie medicalizate – pedeapsa divină / consecinţe psihologice), ruşinea (ca urmare a transgresării unui tabu social), vina. Practic simptomatologia afectivă descrisă (sic!) de politicieni/e şi nu de medici descrie perfect contagiunea psihosocială actuală care se răspândeşte şi se intensifică în ritm cu crizele capitalismului global, cu creşterea inegalităţilor economice, cu flexibilizarea, deregularizarea, îndatorarea şi precarizarea generală. Tehnologiile de vizualizare (sonografie, fotografia intrauterină) joacă un rol foarte important în construirea acestor afecte, împreună cu o anumită ideologie imagistică dominantă care plasează femeia în rolul indiscutabil de mamă (prezentă sau viitoare). De aceea responsabilitatea artiştilor/elor, ca principali producători şi traficanţi de imagine, este foarte mare, şi în această direcţie lucrăm.

Proiectul a fost început anul trecut în colaborare cu Simina Guga, sociolog, membră a Bibliotecii Alternative, Irina Costache, doctorandă în studii de gen la Central European University Budapesta, Ștefan Tiron, traficant de informaţie şi grupul de acţiune Făt-Frumos-şi-cum-vreau-eu.

În încheiere, vă rog să-mi faceţi o recomandare pentru bunul uz al afectului social contemporan…

Într-adevăr, ca instituţie Biroul şi-a luat de mai multe ori acest rol de consilier, gata să ofere recomandări afective la cerere. Consilierul (sau consiliera în cazul de faţă, pentru a forţa puţin masculinitatea internă a limbii române) e un personaj central al capitalismului actual: în completarea specialiştilor tehnocraţi, care deţin cunoaşterea în materie de probleme politice şi economice, se află cealaltă categorie de experţi/e, aceia/acelea responsabili/e cu terapia emoţională. Am vrut să adresăm această instituţionalizare a terapiei pe parcursul secolului XX şi ceea ce propunem e tocmai un scurtcircuit în acest sistem al recomandării, expertizei, sfatului. (Apropo de asta cele două sensuri ale cuvântului sfat: pe de o parte îndemnul cuiva care se presupune că deţine cunoaşterea, pe de alta în sensul său arhaic, organ al puterii în stat, loc de luare a deciziilor. Și ambele semnificaţii implică relaţii de putere). Deci nu avem recomandări, dar putem oricând gândi/simţi împreună despre socialitatea afectului contemporan.