Marin. Fotografii 1908-1940

... i-a fost acordat la festivalul de fotografie PhotoEspaña marele premiu pentru cea mai bună carte de fotografie a anului. Un autor aproape necunoscut devine în decurs de câţiva ani de cercetare asiduă a Fundación Pablo Iglesias, în colaborare cu Rafael Levenfeld şi Valentín Vallhonrat, unul dintre pionierii fotografiei documentare spaniole, sau al fotografiei antropologice, cum i-am spune astăzi, maestru de şcoală şi şcoală pentru viitorii maeştri. Publica în jur de 1.000 de fotografii pe an numai în presă (la ABC, Informaciones ori La Vanguardia), narativitatea din imaginile lui făcând aproape inutil articolul ală­turat din ziar. S-ar putea spune că textul ilustra imaginea şi nu invers, cum se proceda, de regulă. Descinsă din estetica unor August Sander sau Margaret Bourke White (care a vizitat România Mare în anii ’40), cu care, de altfel, a şi fost contemporan, societatea din imaginile create de Luis Ramón Marín, faptul social, evenimentul po­litic sau faptul divers au o fotogenie implicită.

S-ar zice că pentru Marín societatea era frumoasă în sine, că nu mai avea nevoie de niciun retuş estetizant, care să stilizeze informaţia. Aici se dădea, de fapt, marea bătălie ideologică a epocii din interiorul artei fotografice de început de secol XX, căci miza nu era în ce arăţi, ci în cum o faci. Iar Marín fotografia începând prin a se surghiuni din povestea arătată în imagine. Un soi de auctorialitate zero muta fotografia lui din câmpul originar în cel al unei arte pe-atunci încă emergentă, cinematograful. Căci personajele, faptele apar întotdeauna făcând ceva. Subiectul fotografiei lui Marín este, de fapt, unul predicativ. Şi tocmai aici autorul se făcea din nou prezent, jucând, cum ar spune Vilém Flusser, împotriva aparatelor.