Magda Cârneci: Expoziția Hipersemne, Sorin Dumitrescu, Sala Dalles, 1979

Care este expoziția de artă din trecutul îndepărtat de care vă amintiți cel mai adesea și pe care ați dori să o revedeți acum?

La mine ar fi o amintire din prima junețe. Este vorba de expoziția Hipersemne de Sorin Dumitrescu, deschisă la Sala Dalles în 1979. Auzisem de ea în oraș, printre tinerii mei colegi de generație optzecistă, rumorile erau intense, se părea că era un eveniment de la care nu trebuia să lipsești. Și într-adevăr, la vernisaj a fost o mare de oameni în sălile încăpătoare de la Dalles. Dar nu de vorbirea lui Dan Hăulică, strălucită, subtilă și îndelungată ca de obicei, îmi aduc bine aminte, și nici de marea de oameni, ci de impresia vizuală copleșitoare pe care am avut-o atunci. De la titlu și până la punerea amplă în spațiu, era ceva ce nu se mai văzuse la București, ca anvergură ideatică, ca îndrăzneală retorică și curaj cultural. Din lumea ternă și prozaică a străzii, dar și a societății românești bornate, închistate, de atunci, intrai brusc într-un fel de „templu al modernității radicale”, care-ți deschidea o fereastră spre un alt fel de realitate, epurată și simbolică, spre un alt fel de trăire a artei, intens intelectuală, decât ce ți se servea de obicei în expoziții.

Marile desene și picturi orizontale și verticale, de 3-4 metri lungime, etalate pe pereți sau suspendate în spațiu, acoperite cu forme pure, pregnante și cu letrisme abstracte, transmițând mesaje din illo tempore, alături de câteva obiecte spațiale, piramide și zigurate, care concretizau desenele, și împreună cu un uriaș semn-sculptură în lemn, de forma unei cumpene duble între sus și jos, din centrul sălii principale, lăsau o impresie foarte puternică pentru vremea de atunci. Hipersemn, Loc, Proiect de grădini metafizice, Arhitecturi suitoare, toate ciclurile expuse conțineau entități vizuale perfect trasate, în ovalul sau triunghiul sau circularitatea lor, geometrice și totuși vibrante. Trasate purist în negru sau alb, la care se adăuga strălucirea foiței de aur pe fonduri sumbre, acompaniate de grafisme enigmatice, apropiate de scriere și parcă înalt grăitoare, formele evocau arhetipuri vizuale străvechi, concretizate de tradiție în arhitecturile sacre – piramida, incinta circulară, răscrucea, punctul-omphalos ca centru al lumii etc. Exista în lucrări un dor al resuscitării unui plan cultural și spiritual al ființei umane, un nivel uitat, ocultat sau abandonat de mentalitatea contemporană, se simțea un sens ascensional extrem de puternic în acea expoziție care făcea să explodeze, pentru mine, limitările estetice și ideatice pe care le simțisem și le constatasem în ambianța culturală a momentului. Vibrația spirituală, discretă dar pregnantă din acele lucrări mi se părea de o evidență superbă, strigătoare la cer pentru cei care aveau ochi și minte să priceapă. Eram uimită pe atunci că „autoritățile” nu se sesizau de libertatea de gândire, atât de subversivă, pe care majestuoasa punere în scenă a expoziției, evocatoare a unui absolut cultural autonom de orice ingerință exterioară, o putea provoca.

Sigur că, pe fondul muzical oriental, mai ales indian, care se auzea discret în sălile de expunere de la Dalles, înțelegeam că era vorba la Sorin Dumitrescu, în acel moment, de afirmarea unei atitudini spirituale aparte, hrănite de lecturi din tradiții culturale mai ales orientale. O atitudine care-și crea și desfășura cu o anume superbie, prin lucrările ieșite din scară, impresionante și prin mărime și prin rafinamentul lor vizual, un topos spațial-simbolic pe măsura unei căutări culturale ambițioase și a unei experieri lăuntrice intense și radicale. Mi se părea că se manifesta în acea expoziție majestuoasă un puternic flux vizual și spiritual, motivat de un utopism al ascensiunii prin imagine către niveluri diferite ale simțirii și înțelegerii – utopism pe care Sorin Dumitrescu îl împărtășea de altfel cu alți colegi din generația lui. De aceea mi s-a părut că expoziția a fost atât de impresionantă pentru lumea românească de atunci, pentru că ea punea în spațiu și în operă o dublă provocare și depășire: un modernism vizual-estetic radical, eliberat de sechelele îngrădirilor impuse ideologic, dar și un modernism spiritual, de tip universalist și abstract, deschis orizonturilor culturale celor mai îndepărtate de lumea închistată și provincială care ne înconjura în realitate.

Acel moment de supremă grație din creația lui Sorin Dumitrescu reprezentat de expoziția Hipersemne – care s-a prelungit o vreme în desenele sale și în ilustrațiile pentru volumele de poezie Noduri și semne și Epica Magna ale lui Nichita Stănescu – avea să ducă ulterior spre o alegere, la fel de radicală, la fel de totală, a limitării la o singură tradiție spirituală, cea locală, cea ortodoxă (existentă, cred, in nuce și în expoziția din 1979, dar ascuns). După ocolul spiritualităților îndepărtate ale lumii, atât de evident în ciclurile care au alcătuit evenimentul cultural de la Dalles, Sorin Dumitrescu s-a cantonat în deceniile următoare în explorarea obsesivă și apoi manieristă a filonului vizual și spiritual post-bizantin, cu același mare talent și aceeași enormă, dificilă, radicalitate. Îmi pun din când în când întrebarea: oare era inevitabil? oare era necesar? Probabil că da, dacă rolul unui asemenea tip de artă, astăzi din păcate abandonat, este să păstreze vibrantă și expresivă în memoria noastră posibilitatea ascensională a spiritului care ne locuiește.