Jurnal de călătorie: Mihai Fulger

„Recunosc: eu vara asta am mai și dormit. Și, fără doar și poate, am mai și visat. Din păcate, marea dramă a vieții mele e că mult prea rar izbutesc să-mi amintesc visele sau măcar frânturi din ele. Tare mi-aș dori să fiu ca Mircea Cărtărescu sau Irina Ghenu (nu-ntreba, citește-nainte) și să-mi pot descrie detaliat, pe pagini întregi, viziunile onirice ca pe niște scenarii de fantasy sau horror, iar apoi să le mixez și să le remixez după cum mi-o cere textul și contextul. Cu visele lui Mircea Cărtărescu au intrat în contact mai mulți, cu cele ale Irinei Ghenu – destul de puțini deocamdată. Dar eu unul cred că v-ar captiva și pe voi niște vise în care pisicile se strecoară  neobservate la întâlnirile unor societăți ultrasecrete, unde un june Jude Law, însurat cu o Marion Cotillard absentă, se laudă că poate citi oamenii ca nimeni altul, sau eroina-naratoare este o țigancă grasă, care muncește din greu la construirea celui mai mare mall din lume, pentru a-și putea crește singură cele două fetițe. Irina Ghenu și-a adunat poveștile astea – care pe cititorii împătimiți de cinema îi vor duce cu gândul la filme precum Eternal Sunshine of the Spotless Mind și, desigur, Inception – într-o cărticică de vise, pe care a expus-o în expoziția ei...

În acest punct, cred că e cazul să încetez să mai bat câmpii și să trec la subiect, răspunzând cum se cuvine la întrebare care mi-a fost adresată. Așadar: expoziția care mi-a plăcut cel mai mult vara asta s-a numit I (don't) want to be a Polish artist și a fost găzduită, între 21 și 29 iunie, de galeria Atelier35. De fapt, este vorba de expoziția (individuală) de licență a Irinei Ghenu, pe atunci studentă a secției Foto-Video și Procesarea Computerizată a Imaginii din cadrul UNArte, expoziție care a cântărit mult în decizia profesorilor departamentului de a-i acorda tinerei artiste premiul, introdus anul acesta, destinat unui absolvent cu activitate meritorie.

Cărticica de vise amintită mai sus reprezintă unul dintre cele 11 remake-uri din expoziție, realizate de către Irina Ghenu pornind de la proiectele unor artiști contemporani polonezi (în acest caz, mă refer la Piotr Bosacki și lucrarea acestuia Traumtagebuch, ilustrată de Wojciech Bąkowski – al cărui video-autoportret Beauty a primit, la rândul său, un remake). Nu vă grăbiți să trageți concluzii: expoziția, inițiată în timpul unei burse la Universitatea de Arte din Poznań, nu a inclus niște reproduceri după lucrări ale unor artiști polonezi. Pentru Irina Ghenu, remake-ul nu este o banală copie, reiterarea procesului de realizare a operei și de fabricare a sensului fiind permanent dublată de o reinterpretare a proiectului inspirator, prin raportare atât la experiențele biografice – și, după cum spuneam, onirice – ale „remaker”-ului, cât și la spațiul cultural-artistic autohton (sau societatea românească în genere). Astfel, noua lucrare (a cărei formă de expresie poate fi diferită de cea originară, atâta timp cât ea se adecvează conceptului) devine o construcție autonomă, ce poate fi receptată/înțeleasă de publicul neaoș (aici, vizitatorii expoziției) chiar și fără cunoașterea operei inițiale sau a „impulsului polonez” care declanșase demersul artistic. Un excelent exemplu îmi este oferit de un video, disponibil și pe YouTube, intitulat Teaching Maciej Kurak's plant to speak Romanian. Artistul polonez amintit crease instalația Organic Life pentru inaugurarea unei galerii din Poznań, iar Irina Ghenu, prezentă la vernisaj, a primit de la Maciej Kurak un ghiveci cu o plantă. Ideea remake-ului (un video dintr-un singur cadru fix, cu o scenografie minimală) este că artista română, înainte de a aduce planta cu ea în țară (altfel spus, ignorând faptul că vorbim despre un organism vegetal, înainte de a o supune unei deteritorializări similare cu cea trăită de ea însăși la mutarea în Polonia), socotește necesar să-și învețe interlocutoarea tăcută (cel puțin pentru noi) câteva cuvinte și expresii românești care i-ar fi de mare ajutor aici, precum „ieftin”, „șpagă”, „combinație” sau... „nu am nimic cu țiganii”.

Un alt remake (după We Like It A Lot al grupului de artiști Azorro) – un video în care, la fel ca în filmele ei experimentale, Irina Ghenu este prezentă și în fața camerei – pune sub semnul întrebării modul în care consumăm și etichetăm (apelând la clișee hiperuzate) arta contemporană, deopotrivă în Polonia și în România. Lucrarea Departure a lui Janek Simon, un video în care clădirile religioase din Varșovia se înalță către cer, asemenea navelor spațiale, a fost recreată de Irina Ghenu într-un mare parc bucureștean. Iar remake-ul după 196 k.k., un video de Dorota Alicja Nieznalska (artistă care a petrecut opt ani prin tribunale pentru că a îndrăznit ca, într-o instalație a sa, să proiecteze imaginea unui penis pe o cruce grecească), este însoțit de textul unui alt vis al Irinei Ghenu. Mai menționez doar admirabilele serii de fotografii după Michał Grochowiak (portrete fără titlu, cu subiecții întorși către tapete cu culori și motive atent alese), Aneta Grzeszykowska („Album”-ul ei include fotografii din arhiva familiei artistei, din care aceasta și-a îndepărtat digital propria imagine) și Anna Orlikowska (imagini panoramice grupate sub titlul Dance Macabre, cu artista ascunsă după o mască, poziționată în planul îndepărtat). După cum probabil v-ați dat seama, moartea este o temă comună a multora dintre lucrările inspiratoare și a remake-urilor Irinei Ghenu. Sugestiv, un alt video refăcut se numește chiar The Death (artist: Konrad Smolenski).  

Fiecare dintre cele 11 remake-uri din I (don't) want to be a Polish artist ar merita să fie analizat și discutat separat. Mai mult, cred că multe dintre ele ar putea fi dezvoltate în alte expoziții, îndepărtându-se tot mai mult de sursele de inspirație și continuând să chestioneze concepte precum autorul și originalitatea, noul și simularea în artă.

Eu unul vreau să închei aceste comentarii de neofit prin a vă mărturisi un alt motiv pentru care m-a fascinat expoziția de la Atelier35 și, ca atare, am ținut să scriu despre ea. Cum I (don't) want to be a Polish artist a fost prezentată, după stagiul polonez, într-o formă extinsă în România, ea a căpătat o nouă motivație – tentativa de recuperare/recucerire a spațiului (nu numai artistic) autohton, după o absență destul de îndelungată. Aceleași dificultăți de revenire/resetare psihică (pe lângă reîntoarcerea fizică) m-am chinuit să le depășesc și eu (desigur, prin cu totul alte strategii de re-apropriere), după o jumătate de an într-o altă cultură (și sunt convins că mulți dintre voi știu despre ce vorbesc). Așa se face că, vizitând expoziția Irinei Ghenu, nu doar am apreciat remake-urile, ci am și rezonat cu demersul artistei, la nivelul resorturilor sale psihologice. Cu alte cuvinte, am trăit și eu the Polish dream... made in Romania."

Mihai Fulger

Galerie foto:

• 
•