Jurnal de călătorie: Maria Balabaș - jurnalistă, muziciană etc.

Am rămas pe gânduri, propunându-mi să-mi revizuiesc programul de vacanţă în anii următori. I-am vorbit, însă, de acea Pădure de sunete, instalaţia concepută de Viviana Iacob şi de Dyslex, la care am colaborat şi eu. Din păcate, la momentul scrierii acestor rânduri, ea e de mult amintire, poze, articole şi câteva înregistrări. Nu mai există în realitate. În spaţiul Platforma MNAC probabil s-au succedat alte câteva zeci de proiecte, din mai şi până acum.

Pentru mine, ca participant direct la această experienţă, ea ocupă încă un loc important în memorie. Găsesc prin casă foile cu notiţe şi scheme de partituri. Reascult cele câteva minute de înregistrare şi-ncerc să recreez atmosfera stranie, a întunericului luminat doar de rizomul de fibră optică, dar conturat de sunet. Un întuneric respirând înregistrările lui Brăiloiu; pornind din boxele unidirecţionale, acestea se reflectau în ziduri, în colţuri, se loveau unele de altele, se intersectau şi părea că se adresează în mod direct subconştientului.

Mi-am petrecut o bună bucată de vreme imaginându-mi cum va arăta, cum va suna această instalaţie, scriind, topind şi reformulând senzaţii, gânduri, amintiri, cunoştinţe. Apoi, mi-am petrecut o după-amiază de miercuri (probabil) şi, cu siguranţă, o dimineaţă de duminică trăind-o cu adevărat. Nu pare mult. Poate fi destul pentru o modificare a percepţiei mele viitoare despre spaţiul acustic şi semnificaţiile sale, despre posibilităţile afective pe care le poartă cu ea o arhivă.

Aş vrea să povestesc ce s-a petrecut în acea amintită duminică. Am plecat cu vechea mea maşină, o Dacie galbenă şi scârţâitoare, să-i aduc la Platforma pe muzicologul Viorel Cosma şi pe soţia sa. Maestrul Cosma are 91 de ani şi este dumnealui însuşi întruchiparea ideii de arhivă. Auzise de iniţiativa noastră şi mi-a făcut onoarea de a mă ruga să vină să o vadă. Cu aşa o încărcătură valoroasă pe bancheta din spate, am trăit toate fricile şofatului până pe Moşilor vechi, simţind fiecare groapă ca pe o ameninţare şi fiecare semafor ca pe un virtual accident. Dumnealor se pare că n-au luat în seamă nici maşina, nici încruntarea mea şi povesteau la fiecare colţ ce se-ntâmpla „pe vremea lor”. Odată ajunşi la spaţiu, au urcat până la etajul 1 şi, fără niciun fel de altă pregătire, au ridicat cortina şi-au intrat în „pădure”.

La orice m-aş fi aşteptat, dar nu la ce a urmat. Intraţi în acest întuneric deplin, surprinşi de sunetele care porneau de cine ştie unde, neştiind exact la ce încercare vor fi supuşi – probabil imaginându-şi obstacole în drum – au traversat camera într-o viteză incredibilă, ţinându-se de braţ, fără a-mi lăsa vreme pentru explicaţii, dibuind calea spre bănuita lumină şi spre Ieşire. M-am temut de un eşec fără scăpare. Abia după ce pericolul a fost eliminat, am reluat traseul şi, abia atunci, extraordinara dumnealor sensibilitate s-a manifestat, recunoscând temele, instrumentele, regiunile de provenienţă ale cântecelor, bucurându-se de spaţiul creat şi de sistemul imaginativ de transmitere a informaţiei sonore, dar criticându-ne pe alocuri pentru „lipsa de lumină şi de orice posibilitate de orientare şi de etichetare”.  

După ce i-am condus acasă, am revenit la Platforma, pentru ultimele 10 minute pe care le puteam petrece în linişte. M-am gândit la reacţia provocată familiei Cosma şi la faptul că, noi, gândind această instalaţie, nu ne-am pus problema diferenţelor perceptive apărute între generaţii. Această „Pădure de sunete” a fost produsul exclusiv al imaginarului unei noi personalităţi artistice, mult mai interiorizate, în căutarea unui spaţiu intim separat total de exteriorul zgomotos şi agresiv; într-o astfel de încăpere, particularităţile „sunetului”, redate de o tehnologie avansată pot să fie parte chiar dintr-o senzaţie tactilă. Un ambient pentru noi dătător de satisfacţie estetică, dar care poate rămâne în afara înţelegerii pentru alte personalităţi, al căror timp a fost marcat de alte obiceiuri de audiţie, de raportare la muzică, la împlinirea idealului artistic."

Maria Balabaș