Jurnal de călătorie: a. urmanov

"probabil ar trebui să încep, fiind corect și asumându-mi că aceste rânduri nu pot fi nimic mai mult decât niște impresii personale asupra expoziției lui hirst, am fost un fan de la primul contact cu lucrările lui și am rămas „vândut” până astăzi, iar asta înseamnă că am o predispoziție înspre a-l credita aproape în alb, chestiune care anulează orice percepție critică.

despre hirst s-a scris enorm și probabil se va scrie în continuare; cine vrea detalii despre viața & cariera lui nu are decât să-i parcurgă site-ul personal sau zecile de mii de reacții critice disponibile online – reviste de artă, bloguri, site-uri de expoziții, site-uri de muzee, galerii online, forumuri mai mult sau mai puțin profesionale etc., toate abundă în voci care îl detestă (in a fashionable manner) sau îl adoră (la fel de fashionable) pe hirst.

pe mine m-a prins de la primul contact (acum mulți ani) cu rechinul acela în formol (din 1991), și m-a vrăjit definitiv când am aflat (ulterior) și titlul lucrării – the physical impossibility of death in the mind of someone living. rechinul ăsta, împreună cu un miel alb (detaliul este semnificativ) și o vacă (gestantă sau nu) sunt câteva din lucrările care compun seria natural history de la începutul anilor ’90, serie în care „the wow factor” (conceptul e al lui hirst) este maxim.

lucrările de mai sus le-am regăsit toate în expoziția de la tate modern. de fapt, aceasta este prima retrospectivă majoră a operei lui hirst într-o instituție britanică – pe lângă lucrările din natural history, include terifiantul craniu din diamante (for the love of God, amplasat într-un spațiu super-securizat în turbine hall; am observat, la fața locului, că hirst nu s-a atins de dantura craniului) și scandalizantele medicine cabinets (și care m-au convins încă o dată cât de mult contează să vezi o lucrare live – seria seasons este de o frumusețe înspăimântătoare; sute de sticluțe pline cu substanțe roz / bleu / gri tulbure prin care trece o lumină blândă reflectată în oglinda din spatele dulăpioarelor).

capacitatea asta a lui hirst de a face ceva delicat și esențial frumos din narcotice, medicamente, formol, animale disecate sau cranii este profund tulburătoare; sentimentul de ansamblu este un soi de tragism deșănțat, o disecție & exhibare calculată și conștientă a unei frici paralizante (aproape disperare) – e ceva în lucrările lui hirst (o intersecție între disperarea specifică victimei și obiectivitatea rece a abuzatorului) care îmi amintește de picturile lui francis bacon sau filmele lui lars von trier, pe care îi iubesc cu aceeași lipsă de limite și pentru o tonă de motive.

cel mai „tare” lucru al operei lui hirst (dar e valabil, cu varii nuanțe, și pentru bacon / von trier) e un nivel de „ritual” al lucrărilor sale care anulează (paradoxal, pentru criticii săi) orice risc de gratuitate / superficialitate; nu știu exact cum să exprim asta, însă – abrupt spus – felul în care mă raportez la hirst & opera lui este ca față de o realitate semi-religioasă, un spațiu de jertfă păgână. visceralitatea lucrărilor sale, faptul că „materia” primă în care lucrează este carnea / oasele unor animale sacrificate special pentru aceste expoziții, puternicul miros al morții (uneori la propriu, datorită bucăților de carne în putrefacție) care niciodată nu este prea departe, vitralii tip catedrală „pictate” cu mii de fluturi uriași prin care se filtrează lumina de afară, picturi „vii” în vopseaua cărora s-au prins din zbor fluturi și muște, și un neîntrerupt discurs cu cele mai subtile simboluri creștine (muștele, de exemplu, ca simbol vechi-testamentar al diavolului) m-au făcut să îl iubesc pe hirst fără limite și să îl creditez chiar și în inițiativele sale aparent gratuite.

închei cu o ultimă impresie personală, fără nicio relevanță critică. probabil că, în tot acest context al morții & superficialității, cel mai puternic spațiu este cel în care este expus black sun – o cameră simplă, fără detalii / pe peretele din față un „soare negru” imens (acum, gândindu-mă la el, are în mintea mea dimensiuni imposibile în mod real), în fapt o roată de câțiva metri diametru acoperită cu zeci de mii de muște moarte, ca o smoală aspră, vag unduită, cu o transparență tulburătoare a suprafeței dată de luciul aripilor acelea paralizate în moarte, prin care se filtra lumina. iar în fața acestui monstruos soare, înaintea acestei surse diforme de întuneric (nu lumină) făcută din carnea și sclipirile a zeci de mii de muște (micro-diavoli) tronează un miel (hristos) în formol, altul decât cel alb și nevinovat amintit anterior – un miel negru, în fața unui soare negru, amândoi „zidiți” în / din carne altădată vie."

a. urmanov