Iosif Király: happeningul grupului Sigma

Care este expoziția de artă din trecutul îndepărtat de care vă amintiți cel mai adesea și pe care ați dori să o revedeți acum?

Am văzut multe expoziții în viața mea, însă prima care mi-a venit în minte când am citit invitația de a participa la această anchetă a fost de fapt un happening al grupului Sigma, care s-a întâmplat în seara de 13 decembrie 1974 la Timișoara, în sala Buzunar din cadrul galeriilor Bastion. Evenimentul a avut loc în contextul „Săptămânii artelor plastice” și a fost patronat de UNESCO.

Tocmai începusem clasa a XI-a la liceul de arte din localitate, al cărui program era în acel moment la apogeul său din punct de vedere al experimentalismului artistic și pedagogic. Liceul era un fel de laborator de testare a ideilor membrilor grupului Sigma dar și ale celorlalți tineri artiști care erau de scurt timp profesori acolo și gravitau într-o formă sau alta în jurul grupului. Spiritul acesta înnoitor (la nivel de tehnologie, materiale de lucru, medii de exprimare, formule vizuale etc.) pulsa în aer în atelierele și pe coridoarele școlii și parcă pulsa în sângele tuturor elevilor. Eram cu toții orientați spre un fel de neo-constructivism, op-art, studiu bionic cu aplicații în design, arhitectură etc.

Ce s-a întâmplat însă la galeriile Bastion pe 13 decembrie avea să schimbe (cel puțin pentru mine) paradigma înțelegerii obiectului de artă, mutând totul într-o realitate cu mai multe dimensiuni. De la obiectul artistic cu două sau trei dimensiuni la spectacolul multimedia ce se adresează atât privirii cât și simțurilor tactile și se desfășoară atât în spațiu cât și în timp, fiind simultan imagine, formă, sunet, mișcare și lumină.

Nu aș vrea să devin patetic încercând să rememorez stările prin care am trecut în acele zeci de minute cât a durat spectacolul. Prefer să dau un extras dintr-o scurtă mărturie scrisă parcă în transă, la scurt timp după aceea de Adriana Babeți:

„Apoi s-au stins luminile, baloanele[1] și melcii transparenți au început să-și miște viscerele de lumină albastră, roșie, mov, ori galbenă, undeva sus a început filmul cu melcii alb-negru și cu baloane alb-negru, pe care copiii le atingeau, le alergau, alungau, alungeau, îmbrățișându-le și îmbrățișându-se în jocul din orașul prenatal. La sfârșit când copiii din film au venit jos printre noi, continuându-și jocul, am simțit amintirea din orașul neștiut, de dinaintea nașterii, pe numele său vechi labrys, am început să rătăcim alături de copii prin uriașul pântec și cântecul a urmat jocului nostru, încolăcindu-se la rându-i în melcul-ureche de auzit aerul din jurul melcilor de aer. Dar drumul melcilor e încâlcit și anevoios pentru cei care nu sunt nici poeți nici copii, iar în urmă-i doar urma de-argint a trecerii și firul vorbelor pe care l-am pierdut chiar eu.”[2]

Am ieșit buimăcit de acolo și mi-a trebuit un timp ca să traduc în cuvinte ceea ce simțeam: acesta este drumul meu.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•