Dan Perjovschi: „Corpul era ieftin şi radical”

Dragă Dan, ai descris în nenumărate rânduri contextul şi scena de artă din anii ‘80-’90 din România, acolo unde ai început activitatea şi de unde ai pornit către Occident, iar, după aceea, şi către Orient. Cum vezi astăzi, uitându-te înapoi, scena de arta românească de-atunci?

Sfârşitul anilor ’80 a fost tragic. Lucrurile o luaseră destul de rău în jos şi ţara îngheţase cu totul. Norocul meu s-a numit Atelier 35 Oradea, care a făcut mai multe expoziţii decât putea cenzura comunistă să cenzureze. Eu am învăţat mai multe expunând cu artişti mai informaţi ca mine, decât în toţi ăia 12 ani de şcoală de artă. La Oradea nu exista oricum o astfel de şcoală şi se foloseau medii ca fotografia, instalaţia (habar nu aveam că se numeşte aşa), datorită informaţiilor venite pe filieră maghiară şi foştilor studenţi ai Anei Lupaş de la Cluj, care erau ambiţioşi şi mai ştiau una-alta. Am avut un mediu bun care m-a pus la muncă (fizică şi intelectuală). Dacă te uiţi astăzi la imaginile de-atunci, n-o să înţelegi ce spun. Numai pus în contextul imbecilizat al artei româneşti de la acea vreme se poate înţelege micul miracol. Cea mai mare lecţie primită a fost că ce am făcut în galeria oficială şi deci cu acordul cenzurii n-a fost prea grozav, în schimb ce am făcut acasă ori pe câmp (înafara cenzurii) rezistă şi astăzi. Mi-am ambalat casa în hârtie ca să-i fac Liei o surpriză şi „acţiunea” e în colecţie la Pompidou, dar şi în alte muzee din lume... Eu şi Lia, neştiind mare lucru, ne-am exersat libertatea unul martor al celuilalt... Revoluţia şi primii ani de după 1990 au fost nebuni de tot. Am stat mai mult pe stradă. Ce era prin galerii era extrem de plictisitor, singurele guri de oxigen fiind festivalurile de performance de la Timişoara (curatoare: Ileana Pintilie) sau expoziţiile organizate de Judit Angel la Arad. Eram săraci, iar corpul era ieftin şi radical. Aşa că am făcut artă cu corpul. A fost o mare eliberare. În 1990 am curat împreună cu Calin Dan (lucram atunci la Ministerul Culturii) expoziţia Aşteptare şi izbucnire, o mare expoziţie cu artişti tineri la Galeria de Artă Szombathely din Ungaria. Un fel de good by generaţie, pentru că am expus pe toată lumea care însemna ceva. Nu se mai poate face acest gen de expoziţii acum (nu există interes şi nu e timp). După asta m-am rupt de estetica Atelier 35 şi m-am dus spre desenul de presă. Presa era fabuloasă. Se năşteau ziare săptămânal, stăteam la coadă să le cumpăr. Era o nebunie. Am desenat la Contrapunct, revista tinerilor scriitori, şi după ai la 22. Fără să vreau în mod special, am intrat în politică. Desenam despre realitate şi nu despre nu ştiu ce viziune estetică... Imediat după 1990 am început să particip la expoziţii internaţionale şi, cu alte cuvinte, să călătoresc şi să văd. Şi eu, şi Lia. Ungaria, Austria, Germania. Nu aveam bani de avioane, mergeam cu trenul, opream la Viena, fugeam o zi să vedem toate muzeele şi seara luam cuşeta spre Paris sau Frankfurt... Nebunie mare, toata zdroaba să obţii viza, bulimia să vezi cât mai mult, ruptul spatelui cu căratul cataloagelor etc. Au fost nişte ani ca o halucinaţie, mutat la Bucureşti, atelier, expoziţii, revista 22, călătorii, mineriade, Ion Iliescu. Au fost anii mei de gestaţie şi de căutare a unei limbi noi. Mi-au trebuit cam 10 ani să o găsesc... Am terminat facultatea la Iaşi în 1985 (când îngheţa apa în pahar în camera de cămin) şi în 1995, când am făcut prima expoziţie personală la New York, am ştiut că sunt artist şi încep să vorbesc o limbă personală (am desenat 3 săptămâni cu creionul pereţii Galeriei Franklin Furnace şi o săptămână după vernisaj i-am şters cu guma). Am fost tare, ca să zic aşa... Ca să spun pe scurt o istorie complicată, arta din anii ’90 nu era de loc interesantă (cu excepţia artei de performance), în schimb, ce se întâmpla pe stradă, Piaţa Universităţii, ziarele, discursul liber, represiunea discursului şi naşterea în chinuri a democraţiei din România au fost toate o şcoală foarte, foarte bună.

După aceea au început să ia amploare şi iniţiativele autentice locale, mă refer la finele anilor ’90, începutul anilor 2000. Cum te raportai atunci la contextul local al artei, dar nu numai al artei? Colaborai cu scena de-aici?

Am fost tot timpul bulimic după expoziţii. Nici azi nu prea refuz nimic... În  memoria dictaturii, când am fost forţat să îngheţ, acum mă mişc mai mult decât trebuie. Într-un fel sau altul, tot timpul am colaborat cu scena din România. După Revoluţie, am fost la mai toate festivalurile de performance (Zona de la Timişoara, St. Anna la Sf. Gheorghe şi mai apoi Periferic la Iaşi) şi am participat la mai toate iniţiativele mai experimentale sau mai ieşite din normă (expoziţiile lui Judit Anghel la Arad şi expoziţiile anuale CIAC Soros). Le-am şi pierdut şirul câte au fost. Într-un fel, asta se leagă de prima întrebare, arta în România imediat după 1990 era o artă patetică, fără context... Toată lumea era, internaţional, la zero. Zero barat. Marii artişti, aureolaţi de-o dizidenţă chestionabilă, sau tinerii erau pe acelaşi plan. În afară nu existau maeştri. De aia înăuntru au fost două curente, unul progresiv, care se deschidea rapid spre Vest şi care-şi cerceta rădăcinile acolo (vezi catalogul Experiment) şi altul naţional, care se închidea în sine însuşi (Bizanţ şi ortodoxie) şi care afirma, nu cerceta. Bătălia nu s-a dat la început (pentru că ortodocşii erau tari, aveau şcolile pe mână şi reputaţie bună la noii şefi de la partid, başca la noua intelighenţie), ci mai încolo, când a fost o luptă crâncenă pe resurse. E amuzant să vezi cum sunt astăzi prezentaţi artişti ca mari progresişti (mai ales datorită mediilor pe care le foloseau), când în fapt au fost pilonii ortodoxiei care ar fi reînchis România în dogmă... Ne-am bătut şi ne-am spart în figuri ca scena să nu îngheţe la loc. În jurul anilor 2000, pur şi simplu, situaţia s-a schimbat peste noapte. Galeria Catacomba s-a închis, Centrul Soros a rămas fără bani (şi fără idei) şi, nu ştiu de unde, o nouă generaţie a apărut şi s-a instalat confortabil în scenă. Generaţia Taschen. Ăştia au crescut cu altfel de albume şi voiau altceva. N-aveam de unde să-mi dau seama, dar venea piaţa de artă peste noi... Cu noua generaţie am colaborat mereu, în sensul că toţi au trecut pe la noi prin atelier şi toţi au fost injectaţi cu critică şi rezistenţă. La unii a rămas, la alţii s-a vindecat repede. Generaţia 2000 nu mai avea modele interne şi i se rupea de tradiţie, scenă sau alte chestii care i-ar fi împiedicat în carieră. Dar să nu fiu rău, tot atunci a început să se înfiripeze şi un alt soi de critică şi rezistenţă urbană, youtubistă, anti-tabu, şi au început să apară numele care acum înseamnă arta contemporană din România. În 1999 am fost cu SubReal la Veneţia, cu un curator care locuia la Budapesta. Aia a fost prima breşă în monopolul deciziei artistice (şi în aia naţionalistă). Tot atunci, din cauza unei administrări groaznice, a unei umilinţe nemaipomenite, m-am rupt de instituţia de artă pe care cumva o creditam, Oficiul Naţional de Expoziţii a lui Oroveanu. M-am rupt şi de generaţia mea (SubReal), care prefera să-şi ţină gura ca să mai profite de ce mai pica. O strategie bună, uite, sunt toţi profesori, doctori... Am preferat să merg cu ăştia tineri, aşa-zişi spălaţi pe creier, de la Cluj, şi Iaşi, şi Bucureşti, care erau mai vii, mai curioşi şi, pe cuvântul meu, mai buni. 2000 a fost un an de cumpănă. După aceea nimic nu a mai fost la fel...

Cum aşa, de ce după 2000 nu a mai fost nimic la fel, ce s-a întâmplat? Cum ai perceput tu revirimentul de după 2000, care s-a continuat până la criza economica din 2008?

2000+ se numeşte colecţia regională (Europa de Est şi Rusia) de artă contemporană expusă internaţional de Muzeul de Artă Contemporană din Lubljana. Transitionland e expoziţia curată de Ruxandra Balaci la Muzeul Naţional de Artă al României, cu subtitlul „De la Bernea la Rostopasca”. Expun o carte de texte politice numită Vis-á-vis, pe care nu o bagă nimeni în seamă... E ultima expoziţie românească cu ambiţii de overview. În 2001, Lia Perjovschi face la Atelier 35 Eforie Diapozitiv, o expoziţie şcoală – sală de lectură – spaţiu de dezbatere despre termenul „instalaţie”. Termen încă străin la noi. Repet, termen încă străin la noi. Lia editează un ziar cu imagini şi definiţii distribuit gratuit. De atunci şi până acum, nu mai există produs în limba română, nicio istorie sau teorie similară pe subiect. Între timp, în România, băieţii cu naturi statice (şi ăia cu Isuşi) dispar din peisaj. Apar nume şi idei noi. Cutter. Bucureştiul descoperă life style-ul şi sintetizează advertising-ul cu arta de stradă. Mici scene de balet. Rostopasca. Multe nume se pierd în proces. Timişoara pierde supremaţia şi treptat dispare în ceaţă, Perifericul din Iaşi devine bienală şi cea mai importantă expoziţie internaţională din România (până la ultima ediţie, din 2007). Apare în forţă Clujul, adică „Balkon” (mai târziu, „Idea”), Protokoll, Mircea Cantor, Costinaş, Cipri Mureşan, Pogăcean. Se face joncţiunea cu Bucureşti, Mircan. Se pregăteşte Plan B. La Paris Cantor începe să lucreze cu Yvonne Lambert şi devine idolul unei generaţii. Victor Man. Cu Lia (şi Adrian Cioroianu, ca „personaj raţional”) moderăm „Totul la vedere”. 3 ore de televiziune live pe TVR 1. Difuzăm national performance, installation şi artă critică. Pe lângă teatru, literatură, arhitectură, dans, film şi muzică, introducem o secţiune politică. Iese un performance dezastruos, dar plin de energie şi posibilităţi. Cu noi, cultura nu e niciodată plicticoasă. După 10 emisiuni, TVR se sperie şi termină proiectul. Ion Iliescu este reales... În  2001 se plănuieşte în secret, iar în 2004 se inaugurează MNAC. La început la Kalinderu pare că lucrurile se leagă. Pe urmă, se mută în Parlamentul lui Năstase şi se inaugurează în campania lui electorală. Scena se rupe pro (mulţi) şi contra (puţini). AAC, Arhiva de Artă Contemporană, devine CAA, Centrul de Analiză a Artei (rezistenţă). În semn de protest, spunem şi ne ţinem de cuvânt să nu punem piciorul acolo niciodată. Restul lumii se încolonează drăguţ şi se lasă pipăită la intrare. Arta contemporană e înconjurată de un zid. Sprijinim poziţiile marginale din afara modei şi atenţiei. Apar alternativele critice Harta, Raluca Voinea, şi cele de sistem, Vector, Ioana Nemeş, Olivia Mihălţianu. Graffiti, subculturi, Ştefan Tiron. În 2002, facem la Cluj, la Casa Tranzit, în loc de expoziţie, o întâlnire publică cu oameni de vârste diferite, care au marcat oraşul... Doina Cornea şi Eva Gymesi, Antik şi Timotei Nădăşan, „Philosopy and suff”. Iese o ceartă generală din cauza stângii, generaţii şi foame de resurse simbolice. Dar Nădăşan şi „...and stuff” vor face ulterior „Idea artă şi societate”. După 2007, totul se duce dracului... Life style-ul e mai tare decât arta şi societatea. Resursele se duc în altă parte. Artiştii rămân săraci şi numai cei care pictează monocrom încep să conteze. Arta începe să basculeze spre piaţă. Obsesia se numeşte magic: galerie. Încep protestele care dau bine: muie Maggi, Omagiu-arta si life style. MNAC controlează toate spațiile mari de expoziție din capitală și nimeni n-are nici o problemă. În 2005, bătălia pentru Centrul Național al Dansului unește o generație. CNDB devine cel mai interesant loc din București. Raluca Voinea la Royal College și Simona Nastac la Goldsmith sunt primele curatoare cu diplomă. După 20 de ani, sintem dati afara din atelier de catre Academia de arta. Pe de alta parte Protokol, Daniel Knorr, Mircea Nicolae, CIV, Mona Vatamanu-Florin Tudor sau Anca Benera-Arnold Estefan, Anca Mihulet, Coate goale. Alexandra Pirici, SubRahova, Postspectacol, Fabrica de pensule, Roşia Montană, Tranzit.ro. Nu-i totul pierdut.

În prezent stăm catastrofal. Instituţiile care trebuiau să susţină, încurajeze şi, până la urmă, să protejeze arta contemporană s-au dus de râpă. Tu călătoreşti mult. Cum se vede toată nebunia asta privită din străinătate? Faci un pronostic pentru următorii, să zicem, cinci ani? 

Deocamdată nu se vede. Deocamdată unii parteneri de-abia au început să afle că X proiect nu se mai face sau că ei, organizatorii, trebuie să scoată banii din buzunar. Eu sunt cu Bone la Kunstverein Ludwigsburg, iar cei de aici se bazau pe faptul că tot ce se leagă de Bone e acoperit de ICR. Asta nu se mai întâmplă şi a trebuit să ne reorganizăm cu toţii. Artistul şi-a redus din proiect, eu am renunţat la onorariu. Or Rudi Bone este o figură importantă a anilor ’80, care revine acum în atenţie. Avem nevoie de un pic de asistenţă instituţională şi în rest ne vom descurca, dar primele momente sunt esenţiale. Îţi dai seama cam ce partener este România, dacă înainte de vernisaj îţi spune, ştii, eu nu mai am bani? S-a gândit vreun politician cam ce înseamnă asta pentru imaginea naţiunii pe care o iubesc atât de mult. Eu am renunţat la toate proiectele cu ICR. Am anulat cu totul două expoziţii şi am dat de înţeles în alte două că cei care mă invită au de acoperit tot... La Universitatea din Plymouth, unde eram invitat cu Lia să expunem, predăm şi lansăm o carte, lucrurile merg, dar reduse (în loc de 10 zile stăm 5). În opinia mea, exact pentru că acum era criză peste tot (din Olanda în Franţa sau Italia), dacă ICR rămânea cu politica de până acum şi cu un pic de bani, ar fi deschis uşi care stau ferecate de mult şi ar fi plasat artişti români în muzee la care nu se ajunge aşa uşor. Pe de altă parte, cui îi pasă? Nu poate România să onoreze invitaţia la târgul de carte din Paris, o să meargă Polonia. Sau ţările foste iugoslave, care ca să îşi facă imaginea pentru a intra în Europa, vor face tot. Bravo lor. Cine merită, să rămână în joc, cine nu, să se ducă la mare, la cazinou la Mazăre... Să te ţii când se va implementa politica „pentru diaspora”... Aici ar fi de făcut o notă: pe unde am fost în ultimii 5 ani, am dat de o diasporă tânără, deşteaptă şi determinată să îşi facă un rost în lume, la fiecare mare universitate erau studenţi români. Ăştia nu mai sunt cu dansuri populare şi nici cu iubirea de naţiune, pe care domnii politicieni o imaginează. Asta este o diaspora diferită... Poate ar fi mai bine ca un an de zile instituţiile româneşti să ia o pauza până se lămuresc intern care-i cel mai tare din parcare. După aia să-şi reia activitatea. Dacă se merge acum la Târgul de Carte de la Paris, se merge cu cărţile lui Marga şi Ponta, că Crin n-a apucat să scrie încă. Mai bine lipsă. Igor, eu şi artiştii care avem o carieră ne vom descurca OK (îţi scriu de la Ludwigburg, în drum spre Reykjavik, Milano şi Berlin, expoziţii fără ICR). Problema este cu cei tineri și mai greu promovați. Dacă în țară banii de proiecte s-au dus (AFCN-ul a fost gâtuit), iar sălile de expoziție sunt fie comerciale (galerii de dimensiunea unei batiste), fie în mâna unei singure entități (MNAC-ul are spațiul enorm de la Parlament, Sala Dalles, cele trei etaje de la Anexa şi va avea spațiu în noul TNB), iar școlile de artă o țin cu educația din secolul trecut (împărțind arta pe medii, pictură, sculptură etc.), iar „afară” va fi cu diaspora, icoane pe sticlă, peisaje și artă cu praf de două dește, atunci o întreagă generație emergentă va dispărea în ceață. Și nu e vorba numai de artiști plastici, care au șanse să se descurce cumva. Ia mai publică volume în engleză în Anglia, ia fă filme și teatru experimental când se cer filme care laudă patria, poezii luminoase și Take, Ianke și Cadîr!

Mda, un pronostic sumbru cu care nu prea ştim ce să facem. Ieşitul în stradă, cum ai văzut, nu mai ajută la nimic, critica nu mai doare, e împachetată frumos şi scoasă la vânzare. Poate veni, oare, salvarea, din partea învăţământului şi a universităţilor?

Nu trebuie s-o lăsăm baltă. Trebuie protestat, trimis petiţii, scrisori, bombardat cu e-mailuri, mers în audienţe la parlamentarii care ne reprezintă, trebuie organizate acţiuni de stradă, trebuie imaginate proteste mai creative, trebuie atrase mass-media şi suportul internaţional. Trebuie căutate alianţe (da, cu universităţile, cu uzinele, cu jandarmii, cu toată lumea). Dacă tăcem şi acceptăm, am murit. Trebuie să găsim strategii noi. Să ne meargă mintea. Să reinventăm solidaritatea. Să le arătăm noi lor. Nu e ţara lor şi nu este bugetul lor. Politicienii nu ne fac nicio favoare. Suntem pe acelaşi plan. Să ne cerem drepturile. Eu voi face tot ce ţine de mine, naţional şi internaţional, ca să schimb lucrurile. Să ştii că crizele au părţile lor bune: cine nu rezistă, pleacă, scena de artă va ţine dietă. Cei încăpăţânaţi sau convinşi că au ceva de spus vor rezista. Îmi pare rău deja pentru cei care se vor pierde. Dar lumea nu înseamnă USL sau PDL, şi nici ICR sau MNAC. Există viaţă şi fără aceste prescurtări.

Ce a trebuit să sacrifici pentru a putea practica arta la nivelul la care o practici acum?

Tihna, liniştea, copiii... Plăcerile casnice. De când ne ştim împreună, am dormit cu Lia numai pe saltele puse direct pe jos. Nu avem maşină, nu putem avea nici câine, nici pisică, nici plante în ghiveci.... Ne-am sacrificat sănătatea... Când cari cataloage în spate, îţi duduie capul de nu-l poţi opri şi dormi aiurea, schimbi fusele orare, mănânci pe apucate etc. Corpul reacţionează cumva, adică prost. Dar a meritat.

Şi ultima întrebare. Vorbiţi adesea, şi tu, şi Lia, despre importanţa documentului şi a lecturii. Ce citeşti acum? Fă-ne, te rog, o recomandare de lectură.

Acum citesc ziare internaţionale, ca să mă documentez pentru expoziţia personală de la Muzeul de Artă din Reykjavik. Dar dacă ar fi să recomand ceva în zona culturală, ar fi cataloagele de la Documenta 13, una dintre cele mai importante expoziţii mondiale, care tocmai se încheie săptămâna asta, The Long April, revista de critică şi atitudine, de artă (http://www.e-cart.ro/longapril) sau revista IDEA artă şi societate. Toate astea sunt mult mai interesante decât tonele de ore pierdute la TV...