Farid a venit! sau ce-a mai rămas din copilăria lui Mihai Mihalcea

Deşi libanez, Farid şi-a făcut apariţia pe scena artelor contemporane din zona dansului de la noi (probabil că nici măcar nu ar fi de acord cu această sintagmă intens categorisitoare şi probabil inadecvată stării de fapt) din necesităţi româneşti, ca reacţie (clasică) la un sistem disfuncţional, neadaptat la tema zilelor noastre, ca un fel de spumă a ei ori ca un fel de rest care are rostul (da, până şi Farid are un rost!) de a submina sistemul, nu într-un fel organizat şi aşezat, ci, dimpotrivă, reducându-l la absurd în intenţiile lui sistemice şi propunând cu totul „altceva”. Vorbim de sistemul limbic, care, deşi poartă tot numele de sistem, se doreşte a fi în afara logicii (clasice), având ca scop desfăşurarea unei „subversivităţi relaxate”, după cum afirmă chiar Farid într-unul dintre interviuri. Farid lucrează deci cu hohote imense de râs, un fel de rânjete fabulatorii la adresa a ceea ce ajunge să funcționeze stupid și nelalocul lui astăzi, în România.

L-am întâlnit efectiv pe Farid de curând, în performance-ul Realia (București-Beirut), unde şi-a petrecut serile de vineri  şi sâmbătă (2, respectiv 3 noiembrie) hrănindu-se avid din amintirile lui Mihai Mihalcea – calul său predilect de bătaie, deși cel din urmă nu își mai face de ceva vreme apariția în public și nici nu mai este directorul CNDBului.

Pană acum câteva seri nu îl văzusem încă în desfășurare pe deja celebrul Farid. Și nu mică mi-a fost mirarea să-l văd nu doar pe Farid, ci şi pe Mihai Mihalcea, împreună pe aceeași scenă, la subRahova. Asta deşi pe blogul http://subrahova.blogspot.ro/2012/11/realia-bucuresti-beirut.html suntem anunţaţi că e vorba de un „Performance de și cu: Farid Fairuz”. Poate că de data asta chiar Mihai Mihalcea şi amintirile sale din copilărie l-au subminat pe Farid sau pur şi simplu i-au oferit doar material adecvat de studiu ori existenţa însăşi i s-a subţiat într-atât încât nici nu merită să fie pus „pe afiş”. Oricum ar sta situaţia, este clar că cei doi funcţionează încă împreună, ca un fel de „cuplu sudat”, trăind din plin o relaţie simbiotică şi conflictuală, supusă unei exhibări temeinice în faţa publicului.

De asemenea, tot pe blog avem la dispoziţie indicaţii cu privire la cadrul conceptual care stă la baza one-man show-ul lui Farid: este vorba despre „Testul celor 20 de afirmaţii”, o tehnică de  investigare psihologică folosită de Manford H. Kuhn şi Thomas S. McPartland  pentru a vedea/investiga lumea interioară a subiectului, a-l determina să ofere nişte reprezentări cu privire la cine este el şi la relaţiile pe care le întreţine cu lumea.

Cele 20 de afirmaţii încep cu „Eu sunt...”, urmând a fi completate de către subiectul investigat. La liber, fireşte, căci altfel nici nu ar fi putut fi preluate în sistemul limbic promovat de Farid (care pune în joc emoţionalul şi comportamentalul, respingând raţionalul din om).

Într-adevăr, este ceea ce s-a întâmplat vineri şi sâmbătă seara în demisolul de la subRahova - un spaţiu de altfel mai mult decât propice adâncirii în sine, plierii şi deplierii Mihai Mihalcea (MM) - Farid Fairuz.

Decor&atmosferă: un lejer iz de mucegai, lumină plăpândă - care aduce oarecum a celulă de interogaţie, jumătate dintr-un dico ball (până şi el era rupt în două!) ce intra în acţiune în momente-cheie ale performance-ului, fotografii cu MM în diferite ipostaze ale copilăriei, adolescenţei şi tinereţii sale (anterioare apariţiei lui Farid), nişte vişinată (generos împărtăşită cu publicul care trebuie cucerit de acelaşi MM de partea sa) şi alte obiecte din copilăria naratorului (MM), care să ne aducă aproape emoţia desfășurată în faţa noastră.

MM ne povesteşte despre copilăria sa: este sincer şi în mod evident (şi declarativ) doritor de empatia publicului, însă nu pentru că a avut parte de vreo copilărie nefericită în Triunghiul Bermudelor – trasat de perimetrul Rahova, Ferentari, Giurgiului –, ci  probabil din raţiuni de logică internă a show-ului: publicul trebuie să fie de partea sa pentru ca intervenţiile „subminatorii” faridiene să fie pertinente.

De cealaltă parte, Farid nu are poze de când era mic şi nici poze cu ai săi, însă aflăm că şi-a pierdut părinţii în războiul civil din Liban (un film documentar cu rol educativ şi de atmosferă ne poartă prin Libanul de dinainte şi de după obţinerea independenţei).

Între paranteze fie spus, există, poate, o legătură între una dintre fotografiile aduse de MM şi înfăţişarea lui Farid, care ni-i arată pe părinţii lui Mihai în prim-plan la o petrecere şi în care tatăl poartă o perucă ce aminteşte de peruca lui Farid. Nici Mihai, nici Farid nu pomenesc nimic de asta. Este, de asemenea, posibil ca această legătură să fie pur fabulatorie şi să ne fi pierdut deja prea tare în iţele unei relaţii mai zănatice decât bănuiam.

Farid este un farsor asumat, vorbeşte româneşte ca un arab (combinat cu evreu) şi nimic nu este prea mult pentru el în contrapunctarea subversivă, dar ludică, a realităţii amintirilor lui MM: vorbeşte împotriva acestuia, se tăvăleşte pe jos, face pe măscăriciul, cântă şi dansează incitator într-a barcă gonflabilă (cam ca cea care apare într-o altă fotografie de pe perete), îşi deapănă propriile amintiri (probate cu documentare despre viaţa politică a Libanului), reclamă atenţia publicului („nu vă uitaţi pe ecran, uitaţi-vă la mine!”) şi încearcă să-şi impună propria emoţie de bufon asupra nostalgiei – inevitabil tămăduitoare, proprii oricărei rememorări – infuzate de amicul/duşmanul MM.

Principala lui ocupaţie este zeflemisirea celuilalt, luarea în răspăr, diminuarea acestuia în ochii publicului şi în propriii ochii prin pervertirea amintirilor, prin încordarea rânjetului, prin cotropirea emoţiei.

Este evident că nu se ia întotdeauna în serios şi mă întrebam cât este de asumată această ironie zeflemitoare şi cât îi „scăpă” de fapt lui Farid/MM, în tot jocul acesta aiuritor dintre cei doi. Însă interesantă este următoarea stare de fapt: chiar şi atunci când nu pare să-i iasă jocul, lui Farid tot îi iese bine și asta tocmai pentru că materia din care este construit Farid îi permite să fie şi să facă orice, oriunde, oricum. Atât doar – pentru moment cel puțin – să aibă la el peruca, barba și ochelarii din dotare (pelerina aurie a lipsit din dotare de data asta). Între noi fie vorba, nici costumul din latex nu era rău.

Ca să vedeți dansul și personajul preferate de MM, pe care nu a ajuns să le interpreteze niciodată și pe care ni le destăinuiește și interpretează cu splendidă emoție în trup și glas, trebuie să-i faceți o vizită în spațiul de la subRahova. Vă pot spune doar că Farid va fi acolo, deci lebedele se vor transforma în rățuște, iar violența afectelor în sado-maso. E unul dintre cele mai bune momente ale performance-ului. Și, da, vorbim de Odette din Lacul lebedelor.

ps. sincer, ne-ar plăcea mult să-l vedem pe Farid Fairuz promovând într-un fel sau altul caloriferul ca invenție românească în cadrul unor proiecte finanţate de stat, în nou-înfiinţabilele ICRuri de la Moscova, respectiv Beijing.

Credit foto: Andrei Bibirigea