Expoziție: Dancing Frames
Până pe 17.09: Dancing Frames, artiști: Justin Baroncea, Eduard Gabia și Radu Enescu (Point 4 Space Group) / Carmen Lidia Vidu și Dani Ioniță (Dancing City); instalații: Re Moving Frames 1, 2 și 3, Dancing Frames; Aiurart, Lirei 21
Să descurcăm puțin ițele ca să înțelegem ce vedem la Aiurart până pe 17.09 curent. Umbrela expozițională se cheamă Dancing Frames: Point 4 Space Group instalează la aiurart proiectul Dancing City. Dancing City este un proiect foto-video inițiat de regizoarea Carmen Lidia Vidu, în colaborare cu fotograful Dani Ioniță și cu dansatorii-coregrafi Ioana Marchidan, Ramona Bărbulescu, Istvan Teglas și Paul Duncă, desfășurat în București, Brașov, Cluj și Timișoara, în care dansatorii au fost puși să performeze în cadru urban, pe sunetul produs de ambientul din imediata apropiere, instituind astfel un dialog pe mai multe paliere: al dansului cu arhitectura, al corpului cu spațiul, al artistului cu publicul și al autorului cu masele. La Aiurart, Justin Baroncea, Eduard Gabia și Radu Enescu preiau ștafeta coregrafică și o transpun într-un alt limbaj vizual: cel instalațional. Imaginile cu dansatorii, cu figura în sens coregrafic, după expresia lui Roland Barthes din Fragments d’un discours amoureux (1977), devin, din active, obiectele pasive ale interacțiunii nu cu masele, ca în faza inițială a proiectului, ci cu publicul elevat, acesta fiind convocat fie să le proiecteze prin diapozitive pe pereții galeriei sau în borcanul cu apă, fie să le contemple ca slide-show-uri, ca imagini documentare sau imagini în mișcare pur și simplu. În primul caz, sunetele din stradă, din spațiul public invadau dansatorul și de-acolo imaginea, în cel de-al doilea, sunetul este distilat și redirecționat către auditor prin niște furtunuri de silicon către căști, de unde ajung la publicul somat astfel să recurgă la un soi de reconstrucție a situației coregrafice stradale. Însă chiar așa de sofisticată fiind receptarea, tot mai câștigate au fost masele din prima fază a Dancing City, adică gloata din tramvaiul de pe Podul Grant sau clientela cutărui bistrou, căci acolo interacțiunea putea fi nemediată; în galerie, dialogul dintre figura coregrafică și public are nevoie de reprezentanța diplomatică a instalației. Adică nu chiar aceeași Mărie cu altă pălărie, dar totuși cam aceeași.