EXPO: Înăuntru

Că pictura contemporană autohtonă a început să întoarcă tot mai mult spatele nonfigurativului (adică alchimiei artistice prin care un pătrat reprezintă un cal, iar un cerc, o vacă), s-a spus. Că această pictură întoarsă cu spatele la nonfigurativ se dedică tot mai profund reabilitării figurii și denotativului (adică procesului banal de reprezentare a unei vaci printr-o vacă), încercând să ne aducă pe suprafața tare și fermă a imediatului și să ne debaraseze de convingerea că dacă Milka ne arată în media o vacă mov, ea, totuși, în realitate este fie albă, fie neagră, fie tărcată, fie de o culoare incertă și, mai ales, nu zâmbește, ci rage, s-a spus și asta. Ceea ce nu s-a spus este că acest proces de alchimie inversă aplicată realității înseamnă, de fapt, o responsabilitate infernal de apăsătoare pentru artist, căci picturii îi revine acum rolul pe care îl avea fotografia înainte de cele două războaie mondiale, adică de a ne convinge că o pipă este totuși, întotdeauna, cu încăpățânare, cum ar adăuga Barthes, o pipă.

Nonfigurativul nu trebuie totuși aruncat la coș, căci și lui îi revine un rol extrem de important, tot de reprezentare a realității, numai că a realității afectului. Cotidianul nu este compus numai din propoziții simple, ci dimpotrivă, dintr-o frazarea discontinuă, însă interminabilă, ce lasă foarte mult spațiu nuanței și modulațiilor afective. O pictură ideală va fi, tocmai de aceea, una care caută să găsească, iar uneori îl și găsește, un echilibru între cele două dimensiuni ale eco-politico-sistemului social-afectiv.

Iar lucrările expuse de pictorița Diana Tudose la Galeria The Grand Avenue promit să fi descoperit acest echilibru precar și incert între figură și absența ei, între denotativ și conotativ, între real și poetic, palpabil și diafan, care construiesc tot atâția parametri de recuperare a umanului. Sau, mai exact, a precarității umanului, căci subiectul va fi întotdeauna omul, iar când acesta lipsește, dezertează din imagine, rămân tălpile, urmele care să metonimizeze existența unui perfect compus. Însă omul închis, claustrat, mereu într-un spațiu care, ciudat, nu face altceva decât să sugereze infinitatea, generând o narațiune de senzații ce gravitează în jurul deschiderii care închide, al orizontului claustrofob și al văzduhului încarcerat.

Boris Groys spunea undeva că funcția artei contemporane este aceea de a face invizibilul vizibil, de a arăta ceea ce nu se vede. Pictura Dianei Tudose, în schimb, ne aduce înapoi să mai vedem o dată ceea ce fusese vizibil, văzuserăm, însă pe lângă care trecuserăm cu toții grăbiți și distrați. Adică ne propune un excurs (auto)analitic ce reclamă curaj și sinceritatea de la privitor.

Galerie foto:

• 
• 
•