Expo: I.D. Berindei (1871-1928). Proiecte de arhitectură: palatele urbane

Sincer, mie palatele urbane de la răscrucea dintre secolele al XIX-lea și XX nu-mi plac. Sunt prea încărcate. Eu sunt un produs curat al postcomunismului capitalist și postcapitalist, n-am timp, sunt tot timpul grăbit, iar numai dacă încetinesc puțin prin dreptul acelor doamne arhitecturale împopoțonate fin de siècle, atunci când merg pe stradă, mă doare capul subit. Așa sunt Casa Amiral Vasile Urseanu (actualul Observator Astronomic), Casa Alexandru G. Florescu, Palatul Sindicatului Ziariștilor, Reședința Bazil G. Assan (unde e Casa Oamenilor de Știință), Muzeul Ioan și dr. Nicolae Kalinderu sau Muzeul Toma Stelian. O jumătate de oră de privit un balcon, o lanternă sau o ușă de garaj, nemaivorbind de o balustradă sau de-a dreptul un plafon, echivalează cu un semestru academic de arte frumoase. Nu știu cărui ochi temerar, cutezător și determinat i-au fost destinate toate acestea, într-o Românie peste jumătate rurală și cu o burghezie postbonjuristă mereu la început de drumuri (estetice, în cazul de față), însă cert e că impresia de încărcat, de oțios și supraaglomerat, chiar dacă armonios, îți rămâne mult timp după ce ai trecut pe lângă ele.

Recent, am avut ocazia să privesc scheletul conceptual, în creion sau tuș pe hârtie, ale acestor clădiri, ieșite toate de pe biroul arhitectului I.D. Berindei, absolvent al École Nationale de Beaux-Arts din Paris, într-o expoziție de la Muzeul Național de Artă al României. Iar aici, ce să vezi, palatele urbane devin dintr-odată mult mai interesante pe hârtie. O migăleală supraumană ia și dezghioacă fiecare cariatidă în parte, fiecare lucarnă sau colțișor este vivisecționat și etalat privitorului. De-a dreptul spectaculoasă este secțiunea longitudinală prin clădirea Muzeului Ioan și dr. Nicolae Kalinderu, în care mâna precisă a arhitectului se leapădă de sinteza dintre rococo, Art Nouveau și romantism și schițează fiecare tablou în parte, rezultând o hermeneutică postmodernă apropiată mai degrabă de estetica artei contemporane decât de cea de acum un secol, iar sala Nicolae Grigorescu arată ca un solo-show de Dan Perjovschi.

Acum, ca să fiu sincer până la capăt, după parcurgerea expoziției, palatele acestea urbane parcă mi-au devenit mai simpatice. Mergeți să vedeți și voi.