Artistul și Puterea: „rezistență prin pictură”?

Ideea care se află la baza expoziției din Biblioteca Națională Samsung este cea a „recuperării”, căci „recuperările” sunt din start bune, de apreciat ș.a.m.d. Se subînțelege: a existat în timpul comunismului arta aia în acord cu imperativele estetico-politice ale Puterii, adică arta nașpa, „vândută”, care nu ne place. Expoziția din mall-ul cultural preferat al românilor vrea să scoată în evidență cealaltă artă, cea care nu s-ar fi conformat acestor imperative. La o căutare pe Google, dai imediat de exprimări de genul: „Arta disidentă din comunism iese la suprafață” (Adevărul), „Obiectivul proiectului [...] este demontarea ideii că în cei 40 de ani de regim comunist s-a creat doar artă proletcultistă” (asta apare pe mai multe siteuri). După „rezistența prin cultură” apare, iată, și ideea „rezistenței prin pictură”.

Toate bune și frumoase, dar să nu exagerăm, totuși. În expoziție, vezi, de pildă, tablouri ale lui Corneliu Baba, premiate și expuse chiar în timpul comunismului: cam ce fel de disidență e asta? În plus, avem și destule naturi moarte: și natura moartă a ajuns să fie mijloc de rezistență în fața constrângerilor impuse de Putere? Artistul și puterea merită văzută pentru că reunește un număr enorm (mult prea mare, aș zice eu, sunt săli în care ești pur și simplu copleșit) de picturi, semnificative pentru arta creată în România în secolul trecut. Însă conceptul expozițional creează ideea unei atotcuprinzătoare „disidențe” artistice, fiind practic, mai degrabă decât o „recuperare”, o legitimare tardivă a unor gesturi artistice care capătă astfel o aură nobilă, în fond nenecesară și forțată.

Artistul și Puterea. Ipostaze ale picturii românești în anii 1950-1990, curatoare: Ruxandra Garofeanu, Biblioteca Națională a României, Unirii 22.
Până pe 02.12