Andrei Gamarţ: „Realitatea mea e un simulacru al acestei lumi”

Într-adevăr, după vizionarea lucrărilor expuse la Galeria Prospekt, aflată pentru o vreme în Palatul Știrbey, m-ai convins, ai marşat contra realităţii imediate, propunând la schimb un exerciţiu sincer de, să-i spunem, exteritorializare a spectrelor şi fantasmelor unui imaginar hăituit de nelinişti. Cărei urgenţe interioare sau exterioare îi răspunde această atitudine?

Eu nu am expus din 2009. Mai bine zis, nu am lucrat pentru o bună vreme, din diverse motive... Eram în Bucureşti de o lună, într-un pod cu o femeie şi 2 pisici, apoi m-am angajat la o editură. Apoi au venit copiii... cum se întâmplă, şi tot cu chirie din colo în colo. Abia anul acesta am reuşit să fac rost de un atelier şi să-mi acord câteva ore pe zi, pentru a face câte ceva. Adevărul e că s-au acumulat multe în aceşti ani. Experienţe la care nici nu m-aş fi gândit vreodată că aş putea să le am. Şi muncă, multă muncă. Realitatea imediată de care pomeneşti e realitatea în care eu, noaptea, în bucătărie, în faţa unei coli albe încerc să-mi aduc aminte ziua care tocmai a trecut. Aşa se face că în ultimul timp lucrez şi noapte, şi zi, şi totul e un talmeş-balmeş, dragoste, oboseală, griji omeneşti, copiii, soarele acesta, şi iarăşi dragoste, munţi de mutat... până la urmă, totul e aşa cum trebuie să fie, iar neliniştea face lucrurile să se întâmple. Ba mai mult, neliniştea poate deveni un personaj în sine, un intrus nedorit care ne face să reacţionăm.

E limpede, tu nu eşti ca ceilalţi. Realitatea ta e în altă parte. Unde?

Realitatea mea e aceeaşi cu a celorlalţi, doar că are ceva în plus. E o realitate pe invers, e ceea ce gândesc sau simt despre ea, dacă vrei o putem numi simulacru al acestei lumi. Uneori fac un exerciţiu: închid ochii şi încerc să-mi văd cât mai clar imaginea proprie. Şi apoi a celorlalţi oameni pe care îi cunosc, a locurilor. De foarte multe ori e dificil să refac în minte toate astea. Fiindcă imaginile plutesc, se transformă. Această fluiditate caracterizează cumva lucrările mele. Ele sunt nişte introspecţii în mişcare, iar ca să le urmăreşti sensul, trebuie să le vezi împreună, suprapuse, ca pe nişte cadre de film. Marea apoteoză a fragmentelor.

În acelaşi timp însă, aş constata o a doua contrarealitate. În pictură nu eşti deloc postsovietic, nu înjuri, nu faci politică şi eşti în contra realităţii basa. O să te întreb direct: unde a dispărut basarabenitatea din arta ta?

Nu ştiu dacă am avut vreodată ceva basarabean în lucrări, adică să se vadă că sunt din Basarabia.  Chiar şi la primele expoziţii personale, toţi au remarcat faptul că nu am nota locului, nici cromatic, cum se întâmplă de obicei, dar nici ca subiect. Poate doar nota lirică, atunci când laşi totul la vedere şi te expui într-o inocenţă copilăroasă, ce trădează originile mele estice. Și mai e topica mutilată, ce aduce un aer proaspăt discursului vizual şi poetic actual, în contextul în care arta devine un bun al celor puţini şi iniţiaţi.

Cu toate acestea, în afară de fantoma lui Magritte şi a lui Gellu Naum, am întrevăzut-o uneori şi pe aceea a lui Pavel Șilingovski sau Kogan Șneer. Cine sunt, de fapt, maeştrii tăi?

Maeştrii mei sunt foarte diferiţi şi, fiind plasaţi în diverse registre temporale, mi-i greu să-i enumăr pe toţi. O să mă refer doar la câţiva. Îmi plac foarte mult Bosch şi Bruegel, mai exact felul în care îşi regizează aceştia micile lor lumi suprapopulate, a căror tensiune o simţi aproape fizic. Încerc să  exprim şi eu o astfel de tensiune în lucrările mele. Să las impresia că e ceva pe cale să se întâmple, ceva ca un fulger, ce ar lăsa pentru o fracţiune de secundă să se lumineze totul, să se facă vizibil totul. Tarkovski este artistul de la care am învăţat foarte multe. Fascinaţia detaliului, a timpului elastic, a liniştii asurzitoare. Dacă aş putea să exprim printr-o imagine ceea ce încerc să creez sau, mai bine zis, să recompun, ar fi oceanul din Solaris, încercând să-i facă fericiţi pe oameni. Asta îmi propun cu arta mea, să-i fac pe oameni fericiţi. Sau cel puţin să le dau această senzaţie.

Andrei, acum o să-ţi pun întrebarea capcană. De ce nu faci politică în artă? Unde au dispărut subiectele sociale?

De s-ar face politică doar în artă, poate aş fi cochetat cu ideea asta. Nu pentru că îmi place politica, ci pentru că arta e singurul fenomen la care mă pricep. Noi, ca popor, nu prea avem tradiţie democratică, ce să mai zic de maturitate politică, astfel că orice incursiune în domeniul mlăştinos al politicului (mă refer aici la România de azi) trebuie înţeleasă la propriu. În concluzie, trebuie să fii cizmă sau autodistructiv ca să te avânţi într-acolo. Iar subiectele sociale nu au dispărut nicăieri, ele sunt, vrei, nu vrei, catalizatorul tuturor acţiunilor noastre, când mai pronunţat, când mai şters. Şi fiindcă fac artă şi sunt om, cu toate atributele ce mi se cuvin, adică pictor, poet, cantautor, fiu, soţ, părinte, angajat, socialul e inevitabil prezent în preocupările mele. E ca şi cum m-aş vedea cu prietenii sau cu oricine altcineva şi am vorbi tot timpul numai despre copii. Fie în pictură, fie în poezie, acelaşi lucru pare diferit. Fiindcă mesajul verbal e mult mai direct. Imaginea, însă, lasă loc interpretărilor. Mai scriu şi cântece, dar ele sunt altă specie, poate mai neformală, care abordează socialul şi cotidianul aparent banal la modul direct. Bine, nu e o tribună propriu-zisă, e mai degrabă o şezătoare unde om cu om, la un pahar de vorbă, pot să se simtă alinaţi şi mai plini de speranţă. Ca să revin la politică, ăsta e minimul de bun-simţ pe care ar trebui să ni-l arate un ales public, mai apoi, dacă se îndură buzunarul – bunăstare etc., etc.

La The Counter Realist, soloshow-ul de la Prospekt, ai optat pentru expunerea de tip instalaţional, invitând vizitatorul să pătrundă în lumea ta la modul cel mai performativ cu putinţă. Cum ţi-a venit ideea asta?

Ideea mi-a venit după ce am văzut spaţiul în care se va ţine expoziţia. E un palat aflat pe Calea Victoriei, monument arhitectural de secol XVIII, acum în paragină. Și, dacă vă veţi uita pe geamul ce dă în spatele clădirii, veţi vedea o groapă imensă, colcăind de vegetaţie. E cu adevărat un loc parcă rupt de realitate. Atunci m-am gândit să accentuez această discrepanţă, remodelând şi interiorul. Fiindcă puţini ajung să se uite pe geamul din spate :). Am extins, aşadar, zona de necongruenţă, creând din camerele palatului un spaţiu bântuit de nelinişte şi obstacole. Vizitatorii vor trebui să păşească pe culoare alese de ei înşişi, astfel ca înaintarea să fie nu doar un proces fizic, dar şi unul ontic, ca să spun aşa. Fiecare se va apropia de lucrări în măsura în care îşi va putea construi această apropiere. Va fi o apă neagră din care va trebui să ieşim cu toţii uscaţi la mal.

Pare destul de… extravagant…

Dacă asta înseamnă să fii deasupra unei norme, atunci e foarte posibil. Nu ştiu cum mă văd ceilalţi. Eu încerc să fiu un artist total. Vocea mea să acopere cât mai multe registre de expresie. Fie ele vizuale, verbale, sonore. Dacă extravagant înseamnă să fii cu ostentaţie diferit de ceilalţi, atunci pot spune că sunt. Fiindcă sunt Andrei Gamarţ şi nimeni nu mai este Andrei Gamarţ. Iar în spatele acestui nume se ascunde o lume întreagă, adunată pe bucăţi şi pusă în ordine, lumile oamenilor din jurul meu.