Abilitatea esemplastică a imaginaţiei
Sigur da, Dan Raul Pintea este un formal incurabil, iar lucrările recente, expuse zilele acestea la Anca Poteraşu Gallery o dovedesc din plin.
Însă dacă reuşeşti să treci dincolo de această aparenţă, de interfaţa geometrizantă a obiectului reprezentat ce tinde să se lepede de cea de-a treia dimensiune, dai peste o tensiune cerebrală care-şi trage sevele din mai multe noduri. Să le luăm pe rând. Totul pare să fi pornit de la o descoperire ingenuă, ca mai toate descoperirile, de altfel, aceea a ubicuităţii spectrului de lumină sau, mai pământesc, a curcubeului. Supoziţie întărită imediat de albumul made in Obor lipit de perete, ce conţine un minidocumentar fotografic (10x15 cm) al procesului revelării.
Moment în care autorul va începe să caute şi să găsească acest spectru peste tot. Spaţiile sunt dintre cele mai antagonice – în petrol, în noroi, lemn, piatră, asfalt, iar la sfârşit, apă şi sticlă. Iar când fenomenelor le lipseşte dimensiunea spectrală, Dan Raul Pintea le-o atribuie fără scrupule: unui peisaj hibernal, unei figuri umane, totul culminând într-un diptic absolut insolit pentru naraţiunea cu care artistul se străduise să ne obişnuiască până în acel moment. E vorba de două tablouri de un kitsch realist-socialist perfect cuminte, unul înfăţişând o căsuţă din poveşti pe timp de iarnă, celălalt, o pereche de lebede albe giugiulindu-se pe unda unui pârâiaş de pădure, iar peste fiecare se-ntinde, pe rând, umbra ameninţătoare a unui cub negru descins din cea de-a patra dimensiune.
Punctul culminant al acestui demers intervenţionist îl constituie secvenţa de o secundă de film, în care o femeie îşi dă jos sutienul, proiectată peste nudul şui estompat expus într-o rână în colţul galeriei. În acest punct, al intervenţionismului, Dan Raul Pintea se apropie de pictura lui Cătălin Petrişor, numai că acolo unde ultimul intervine cu un comentariu cultural, de limbaj şi expresie, primul molipseşte cu propria obsesie un background parcă extras dintr-un subconştient colectiv pe care-l credeam îngropat. În asta constă, pesemne, abilitatea esemplastică a imaginaţiei lui Pintea şi tensiunea pe care o aminteam la început.